Armenii se mîndresc că sînt primul popor creștin. Originile Bisericii Apostolice Armene au fost puse de apostolii Bartolomeu și Tadeu care au evanghelizat această parte a lumii. În 301 d.Hr., Tiridates al III-lea a fost primul rege din lume care a primit botezul de la Sfîntul Grigore Luminătorul. De atunci și pînă astăzi, trecînd prin genocidul armenilor din 1915 și perioada în care Armenia a fost pare a Uniunii Sovietice (1922-1991), Biserica Apostolică Armeană a fost principalul vector al păstrării identității armene. În ciuda neajunsurilor personale ale unora dintre înalții ierarhi, pentru majoritatea armenilor atît din Republica Armeană, cît și pentru numeroasa diaspora armeană, Ecimiadzin, centrul spiritual al Bisericii Apostolice Armene și sediul Catolicosului Tuturor Armenilor, rămîne principalul lieu de mémoire. În perioada post-sovietică, Biserica și-a recîștigat locul dominant în societate, iar liderii politici au avut sprijinul catolicosului în drumul accidentat al Armeniei spre democrație. Nu și în ultimii ani. Simfonia dintre Biserică și stat s-a rupt în 2023 după ce Armenia a cedat Republica Arțah (teritoriul Nagorno-Karabah) Azerbaidjanului și aproximativ 100.000 de etnici armeni s-au refugiat din Arțah în Armenia. Cedarea Arțahului și a altor cîteva sate de la granița cu Azerbaidjanul a dus la conflict deschis între prim-ministrul Nikol Pașinian, proaspăt reales în iunie anul acesta, și catolicosul Karekin al II-lea. Din 2023, într-o neobișnuită inversare a rolurilor, Pașinian se prezintă ca făcătorul de pace, în timp ce îl acuză pe Karekin al II-lea de instigare la război. Pașinian vrea să asigure pacea și prosperitatea „Armeniei reale”, a micii republici caucaziene în granițele ei de astăzi, și nu are nici un fel de răbdare cu nostalgicii „Armeniei istorice”, pe care îi portretizează ca pe adevărați sabotori ai statului. Totuși, atît ce spune Pașinian, cît și ce spun detractorii săi trebuie luat cu proverbialul grăunte de sare. Iată de ce.
Conflictul armeano-azer
Conflictul armeano-azer este un produs al destrămării imperiilor din regiune. În cea mai recentă iterație, disputa datează din perioada sovietică, atunci cînd Nagorno-Karabah a fost parte administrativă a Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan, dar care avea o semnificativă prezență etnică armeană. În anii de sfîrșit ai Uniunii Sovietice, armenii din Nagorno-Karabah au cerut includerea regiunii autonome în Republica Sovietică Armeană. În 1991, la căderea Uniunii Sovietice, conflictul a escaladat între cele două republici proaspăt independente, Armenia și Azerbaidjanul. În urma unui război în care au fost ajutați de soldații Republicii Armene, etnicii armeni din Nagorno-Karabah au declarat în 1992 independența Republicii Arțah, care nu a fost recunoscută niciodată pe plan internațional. În 2020, Azerbaidjanul, cel mai probabil provocat de chiar afirmațiile lui Pașinian care, aflat într-o vizită în Arțah, declara că regiunea este indiscutabil armeană, a început războiul de recuperare a fostului teritoriu Nagorno-Karabah. În septembrie 2023, Azerbaidjanul avea sub control întreaga regiune, iar Pașinian a decis să nu prelungească conflictul, renunțînd la pretențiile Armeniei în Arțah. Lăudabilă pentru că a scutit și mai multe vieți care ar fi fost pierdute în acest război, retragerea nu a fost însă însoțită de o discuție și o reconciliere publică în interiorul Armeniei. Dimpotrivă, oricine a avut ceva de comentat, începînd cu catolicosul Karekin al II-lea, și-a atras furia lui Pașinian.
Pașinian și „purificarea”
Deși separarea Bisericii de stat e înscrisă în Constituția armeană, în era post-sovietică politica și Biserica au colaborat bine (chiar prea bine) în Armenia. Deopotrivă politicieni și ierarhi s-au aflat în centrul unor răsunătoare cazuri de corupție. Treaba a mers cam la fel și după ce partidul anticorupție al lui Pașinian a venit la putere în 2018. Ruptura s-a produs abia în 2023, cînd catolicosul Karekin al II-lea a fost printre cei care au cerut demisia lui Pașinian pentru felul în care a gestionat criza din Arțah și pentru pașii pe care i-a făcut ca să acomodeze bunele relații cu Azerbaidjanul și Turcia. Spre exemplu, Guvernul Pașinian, promotorul „Armeniei reale” și nu al nostalgiilor istorice, a scos muntele Ararat, astăzi pe teritoriul Turciei, de pe ștampilele și vizele aplicate pe pașapoartele celor care vizitează Armenia. Alături de Ecimiadzin, muntele Ararat este celălalt lieu de mémoire al Armeniei, iar decizia Guvernului Pașinian a stîrnit reacții adverse atît în Armenia, cît și în diaspora. În primăvara lui 2024, după ce Pașinian a cedat alte patru sate Azerbaidjanului, conflictul dintre Pașinian și ierarhia Bisericii Apostolice Armene a luat noi proporții. Doi dintre ierarhii care au protestat, arhiepiscopii Bagrat Galstanyan și Mikael Ajapahyan, au fost arestați și acuzați de pregătirea unei lovituri de stat. Pașinian nu a explicat cum ar fi fost posibilă o lovitură de stat fără sprijin militar, pe care cei doi episcopi nu-l aveau. Bineînțeles, conflictul s-a mutat și pe Facebook, unde Pașinian face constant afirmații insalubre și (probabil) accidental hilare despre viața sexuală a ierarhilor sau despre cum e gata să dovedească că nu este circumcis. Dincolo de aceste bizarerii de PR, ceea ce îngrijorează este tema „purificării” Bisericii care apare constant în afirmațiile lui Pașinian. Nu se știe ce, într-un stat teoretic secular, îl califică pe Pașinian drept purificator-șef, dar prim-ministrul armean are tendința de a cere purificarea oricui se abate de la linia stabilită de el. Și asta nu se aplică doar ierarhilor. Spre exemplu, cînd vicepreședintele american J.D. Vance și soția sa, Usha, au vizitat Memorialul Genocidului Armean din Erevan în februarie 2026, directoarea instituției, Edita Gozyan, a dăruit cuplului o carte despre Arțah. Gestul a fost interpretat de Pașinian ca o breșă de securitate și directoarea a fost prompt demisă. Deși lăudat în Vest pentru pozițiile cel puțin la nivel declarativ antiruse, Pașinian nu prea tolerează una dintre valorile occidentale fundamentale, și anume libertatea de opinie. Musai armenii trebuie să se rezume la limitele „Armeniei reale” chiar și în discursul public. Pentru unul care predică valorile occidentale, ar trebui să lase purificarea pe seama Bisericii și să implementeze misiunea seculară a Guvernului de a curma corupția. Măsuri anticorupție de la care, evident, membrii clerului nu trebuie excluși. Totuși, ceea ce unii armeni nu se pot împiedica să remarce este că Pașinian, care vrea să purifice Biserica numaidecît, caută aliați în Biserica Apostolică Armeană printre cei mai corupți ierarhi. Astfel, arhiepiscopul Navasard Kchoyan, aflat la conducerea diecezei care include și Erevanul, este mare fan al lui Pașanian și unul dintre cei care i-au cerut demisia catolicosului. Merită notat că Navasard Kchoyan este cunoscut în Armenia ca „Bentley Samo” după numele mașinii scumpe pe care a primit-o „cadou”. Acuzat de fraudă și cu mai multe dosare deschise de procurori împotriva lui, Navasard Kchoyan a fost achitat de acuzațiile de corupție în decembrie 2025 pentru lipsă de procedură. Misterioase sînt căile purificării.
Înfruntarea dintre prim-ministru și bună parte a ierarhiei Bisericii Apostolice Armene amintește de perioada în care armenii erau un millet (comunitate) în Imperiul Otoman, cînd cele mai înalte poziții în Biserică puteau fi cumpărate, iar sultanul era mai mult decît dispus ca, pentru suma potrivită, să se lase convins de meritele unui anume ierarh. Nikol Pașinian tocmai a cîștigat un nou rînd de alegeri. Totuși, mai mult de 95% din populația Armeniei și-a declarat la recensămîntul din 2022 apartenența la Biserica Apostolică Armeană. Și Biserica, și Pașinian par să fie la fel de populari printre armeni. Rămîne de văzut cine va cîștiga această confruntare dintre regnum și sacerdotium.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
Foto Ecimiadzin: Wikimedia Commons
