Anul acesta, marile sărbători ale celor trei religii s-a întîmplat să fie calendaristic foarte apropiate. Luna Ramadanului musulman s-a încheiat pe 20 martie. Sărbătoarea de Pesah, Paştele ebraic, a avut loc între 1 aprilie şi 8 aprilie. Pentru creştini, ziua Învierii a fost, la catolici, pe 5 aprilie; pentru ortodocşi, o săptămînă mai tîrziu, pe 12 aprilie. Într-o concordanţă rară, timpul liturgic a adus împreună cele trei sărbători, a părut să semnifice simbolic convergenţa, îndreptată spre dincolo de timp, a celor trei tradiţii. Fiecare credinţă îşi înţelege sărbătoarea ca pe un dar al păcii de sus; din potrivirea datelor calendaristice ar fi putut rezulta conştiinţa unei întîlniri în pacea Celui spre care toate trei privesc: un timp al păcii resimţite colegial de membrii celor trei credinţe. Mai ales la Ierusalim...
Ierusalimul e locul pe care toţi îl socotesc central pentru credinţa lor. În solul cetăţii – spun legendele – stă ascunsă rădăcina lor comună: e stînca fundament (în ebraică eben şetiyah) pe care Dumnezeu a întemeiat lumea. Pe ea, pe această temelie aurorală, s-ar fi clădit Templul ebraic; aici ar fi curs sîngele de viaţă dătător al lui Iisus cel înviat; de pe vîrful stîncii şi-ar fi început Muhammad călătoria verticală (miraj) prin cerurile profeţilor pînă la Dumnezeu. Stînca fundament, din adînc, şi Ierusalimul ceresc, din zenit, marchează verticala transcendentă, spaţiul de credinţă în care se mişcă cele trei tradiţii.
Astăzi peste stînca fundament se bolteşte moscheea Al-Aqsa, cu platforma ei sacră (Haram al-Şarif), spaţiu de veneraţie spre care se îndreaptă mulţimi de musulmani. La baza platoului se află Zidul Plîngerii, rest din soclul Templului, unde evreii îşi murmură rugile către Cel care e numit, El însuşi, Stînca. În preajmă se găsesc biserica Sfîntului Mormînt şi locul Învierii. Sub pavimentul bisericii, cercetări arheologice recente (2025) au descoperit urmele unei grădini, ceea ce restituie compoziţia locului unde Iosif din Arimateea a pus trupul lui Iisus („Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină şi în grădină un mormînt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat”, Ioan, 19, 41).
Cele trei comunităţi îşi au concentrate în vechiul Ierusalim, în partea de est a oraşului, locurile originare ale credinţei lor, unde prezenţa divină şi-a lăsat urmele tari. Spre aceste locuri se revarsă la marile sărbători mulţimea nesfîrşită a credincioşilor, a pelerinilor, a vizitatorilor veniţi din cele patru zări.
Dar în 2026, cînd cetatea ar fi trebuit să primească întreitul şuvoi de credincioşi, locurile sfinte au rămas tăcute, prea puţini fideli au putut să ajungă în spaţiile lor sacre. Războiul cu Iranul a dus la atacuri cu rachete împotriva Israelului, resturi din ele căzînd chiar în oraşul vechi. Guvernul israelian a invocat riscul loviturilor asupra unor reuniuni masive de persoane pentru a interzice iniţial accesul în aceste zone. Musulmanii nu au putut ajunge la moscheea Al-Aqsa în cursul Ramadanului. Cînd forţele de poliţie l-au oprit pe Patriarhul catolic al Ierusalimului să intre în Biserica Sfîntului Mormînt pentru a celebra Floriile au avut loc proteste internaţionale. Şefii de stat din Italia, Franţa, Spania, Canada au denunţat „o jignire la adresa credincioşilor” şi „un atac nejustificat împotriva libertăţii religioase” (Le Monde, 29.03.2026).
De ani buni, măsurile de securitate îngreunează prezenţa credincioşilor în locurile înalte ale credinţei lor. Pandemia de COVID a fost urmată de intervenţia din Gaza, iar acum de noul război. Există voci care, nu fără oarecare dreptate, susţin că Guvernul israelian profită de dispoziţiile de protecţie ca să-şi impună controlul asupra unor spaţii cu statut împărţit. „Excepţia securitară se transformă în afirmare a puterii” (Blandine Chelini-Pont, istoric, în Le Monde, 31.03.2026). E adevărat că membrii religioşi extremişti ai Guvernului israelian au avut şi în trecut gesturi de autoritate nelegitimă asupra spaţiului sacru musulman. Dar Netanyahu s-a grăbit să reacţioneze faţă de criticile internaţionale şi să redeschidă, la sfîrşit de martie, accesul la Locurile Sfinte. Pe 5 aprilie, Patriarhul catolic a celebrat Paştele în biserica Sfîntului Mormînt în prezenţa unui grup restrîns de clerici de diferite confesiuni.
Paştele ortodox a putut fi prăznuit fără restricţii de acces, dar şi fără belşugul de mulţimi care se adunau de obicei la sărbătoare. Evenimentul Luminii sfinte – cînd Patriarhul ortodox al Ierusalimului coboară în locaşul Sfîntului Mormînt, unde se aprinde lumina Învierii, primită de cei prezenţi şi răspîndită apoi la toate comunităţile din lume – a avut loc într-o biserică nu peste măsură de plină. Dar simbolismul efuziunii universale a Luminii a fost actualizat.
Logica războiului, în care sînt implicaţi actori din cele trei religii, nu a cedat, la Ierusalim, în faţa calităţii pacifice a timpului sacru. Incendiul conflictelor – pericolul regimului din Iran, fundăturile politicii militare a lui Trump, ofensiva Israelului care, ameninţat de Iran şi de grupările anexă, răspunde, după oribilul atac Hamas din 7 octormbrie 2023, prin distrugeri în Gaza şi Liban, fără a opri atacurile coloniştilor asupra locuitorilor din Cisiordania – toate acestea pun Oraşul în centrul unui vîrtej de violenţă seculară, alimentată de religii instrumentate secular.
Totuşi, la Ierusalim, unde evenimentele capătă o calitate simbolică aparte, logica spirituală continuă să-şi afirme reperele verticale – ca un orizont de speranţă transcendentă boltit peste dezordinea lumii de astăzi. „Războiul nu va şterge Învierea... În acest pămînt care continuă să aştepte pacea, sîntem chemaţi să fim martorii unei iubiri care nu renunţă niciodată”, afirma Patriarhul catolic al Cetăţii, cardinalul Pizzaballa.
Pentru cele trei religii, Ierusalimul poartă în numele lui pacea: şalom, în ebraică; salaim, în arabă. E vorba desigur, despre pacea interioară a credinţei, dar şi despre pacea comunităţilor, a religiilor care îşi recunosc aici un topos-rădăcină; de asemenea, despre pacea civilizaţiilor hrănite de religiile monoteiste. În numele unei păci a spiritului, Papa Leon îi blamează pe făcătorii de război, stîrnind furia lui Trump şi necuviinţele „teologice” ale lui Vance.
Astăzi, Ierusalimul evocă un chip aflat la antipodul numelui său. Şi, cu însemnătatea lui centrală, evocă starea întregii lumi, cuprinsă de cîtăva vreme de fantasme şi dezordine conflictuală. Simbolismul locului sacru e astăzi contrariat – cum a fost de atîtea ori în istorie. În schimb, timpul sacru reaminteşte, în congruenţa foarte rară din 2026, acea ordine spirituală pe care actorii războiului din Orientul Mijlociu şi atîţia alţii par să o ignore astăzi. Sau, mai grav, o schimonosesc, coborînd religia la argument pentru ideologia puterii agresive – cum face Trump care se crede imaginea ori măcar favoritul lui Iisus Christos, cum face Putin care îşi pune invazia din Ucraina şi crimele de război sub pavăza credinţei, cum fac demagogii locali ai naţionalismului creştin suveranist.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Biserica Sfîntului Mormînt, Ierusalim, Wikimedia Commons
