
Am călătorit ca diplomat în Georgia și Armenia. În muntoasa Iviria, cea cu vinuri roșii de optimă calitate, am ajuns de mai multe ori, pe fondul unor reuniuni ale BlackSeaFor și al proiectului de gazoduct AGRI (trebuie recunoscut că ambele formate și obiective au murit în fașă, din cauza agresivității rusești). În Armenia, la Erevan, am poposit „reparator”, cînd relația bilaterală părea crispată de prea marele interes românesc față de abundența hidrocarburilor azere. Am evocat acele experiențe personale doar pentru a introduce tema notațiilor de azi: recentul interes al românilor (sigur, de nișă, dar tot mai vizibil) față de turismul religios (deci nu neapărat pelerinajul) în cele două vechi state creștine sud-caucaziene. Foarte vag țin minte, din adolescența mea sufocată de comunism, că existau niște rute „ONT” și către Armenia. Nu și spre Georgia (patria lui Stalin era ținută la secret de planificatorii legăturilor „frățești” de la Moscova). Dacă ne mutăm în zilele noastre, în libertate, avem toate motivele pentru a pricepe de ce tot mai mulți caută (ca alternativă la Croația, deja știută și scumpă, sau Albania, un secret încă robust) călătoriile în aceste două foste republici sovietice. Ambele au fost stăpînite de ruși în stilul lor mutilant, denaturant și grosolan. Ambele au enclave problematice folosite de Kremlin ca pîrghii de șantaj și anexare simbolică. Însă istoria lor adevărată, pre-rusească, a ieșit puternic la iveală, ca un izvor subteran care țîșnește subit.
Armenia și Georgia au fost primele regate creștine (la 301 și 330), înainte ca Teodosie cel Mare să declare creștinismul drept religie oficială a Imperiului Roman. Evul lor Mediu e fantastic de bogat și a generat siluete de arhitectură sacră inconfundabile (și influente, inclusiv în Moldova („Trei Ierarhi” de la Iași) și Țara Românească (mînăstirea lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș). Am vizitat atît un magnific muzeu cu manuscrise georgiene, cît și principalele mînăstiri străvechi din cele două state sud-caucaziene: angulare perfecțiuni în piatră roșietică sau cenușie, cu urme de frescă din primul mileniu și aproape intacte (spre deosebire de vechile mînăstiri irlandeze din care n-au mai rămas în picioare decît faimoasele turnuri cilindrice). Bisericile georgiene și armene reprezintă ctitorii domnești pe vîrfuri alpine, într-un peisaj solemn și firește „înălțător” (chit că ele se apărau astfel de răutatea invaziilor de la șes). Nu putem uita nici radioasa prezență a mitropolitului (canonizat) Antim Ivireanul (un clasic al omileticii și om-punte între Georgia și Valahia), grație căruia domnitorii noștri au finanțat primele tipărituri de la Tbilisi (1709). Biserica georgiană e ortodoxă, pe cînd cea armeană e ne-calcedoniană (episcopii lor n-au mai prins diligența spre Sinodul IV Ecumenic...). Și totuși, doar armenii ne-au devenit rude prin prezența lor multiseculară în Țările Române, unde orașe precum Suceava și mai cu seamă Gherla (Armenopolis) le datorează enorm.
Mi-e limpede că ai noștri compatrioți care pun tot mai des poze pe FB din călătoriile lor în Armenia sau Georgia sînt bucuroși să descopere creștinismul caucazian (diferit și opus Moscovei), chit că tot rușii rămîn cei mai numeroși turiști din cele două republici (1,3 milioane în 2025, adică 23% din total). Oricum, deplasările sînt mai ușoare de cînd companiile aeriene au îndesit zborurile între București și Erevan sau Tbilisi.
N-am revenit de peste un deceniu acolo, așa că nu mai știu cum arată cele două capitale astăzi. Erevan avea un aer masiv sovietic, însă sediul Patriarhiei de la Ecimiadzin e impresionant și chiar renăscut datorită diasporei armene care (de la Veneția și Ierusalim pînă la Londra și New York) rămîne „biblic” atașată de matricea sa. Tbilisi, desfășurat pe coline, pare un oraș mai dulce-primitor, inclusiv prin gastronomia locală de o memorabilă și suculentă savoare. Narațiunea „micilor națiuni creștine” care au supraviețuit atîtor imperii hrăpărețe explică (probabil) de ce ne simțim atît de familiari cu georgienii și armenii, dincolo de motivele deja pomenite. Sper ca măcar o parte dintre cititorii mei să urmeze îndemnul implicit din textul care se încheie chiar acum.
