O doamnă bine îmbrăcată şi bine pomădată vorbeşte cu coaforul. Spune cu arţag: „Nouă ne măreşte taxele şi România ajută Ucraina”. Chiar de-ar fi aşa, doamna n-ar avea de ce să fie revoltată. Ucraina rezistă cu vitejie şi cu teribile suferinţe ale civililor împotriva agresiunii lui Putin, care vizează şi Europa. Noi, aflaţi lîngă conflict, sîntem primii apăraţi de ucraineni. Ar trebui să fim recunoscători, nu resentimentari. Dar doamna ignoră pericolul, îşi vede doar cîştigul împuţinat şi alege drept vinovat ţara atacată. Se deduce că Rusia lui Putin nu i se pare nefrecventabilă, că dacă ea şi-ar întinde influenţa peste noi, doamna ar înghiţi fără greţuri hapul dictator. Dar aşa, în regimul libertăţii democratice, se simte „nedreptăţită”. Pe cînd sub o putere discreţionară s-ar adapta.
Şi nu e singura care gîndeşte aşa. Mulţi români (infestaţi de TikTok?) au aceeaşi părere. Groapa economică în care ne aflăm nu se datorează, după ei, fostei guvernări, iresponsabil populiste. Se datoreză „altora”, „străinilor”, UE, ucrainenilor care se opun unei puteri stupid invadatoare. Ce pretenţie e asta să te împotriveşti Rusiei lui Putin, care vrea să şteargă Ucraina de pe faţa pămîntului? Ce e cu curajul ăsta, cu rezistenţa asta eroică, cu demnitatea asta luptătoare? Cîrtitorii sînt aşa de numeroşi că premierul Bolojan a trebuit să arate că opinia în cauză e falsă: România a ajutat modest Ucraina, a dat 50 de milioane de euro, în 2025, printr-o alocare bugetară la NATO.
Cu realismul lui sec, Tucidide (I, 77, 4) era de părere că „oamenii sînt mai revoltaţi cînd îndură nedreptatea decît atunci cînd îndură violenţa. Prima, fiind pricinuită de un egal, li se pare un abuz. Cealaltă, fiind pricinuită de unul mai puternic, li se pare o necesitate”. Probabil că nedreptatea imaginară e şi mai „revoltătoare” decît una efectivă; o poţi umfla fantasmatic cît doreşti. Cît despre violenţa puterilor discreţionare, avem astăzi prea multe exemple. Cîrtitorii sînt înclinaţi să o accepte ca pe „legea firii”, ca pe necesitatea căreia n-ai altă posibilitate decît să i te pleci. Nu pretindea de curînd consilierul lui Trump (un Trump apreciat, se pare, în România) că „trăim într-o lume guvernată de forţă, guvernată de constrîngere”?
Mişcările religioase cu relief astăzi în spaţiul public se caracterizează şi ele prin stilul agresiv, prin violenţă verbală, ostilitate faţă de duşmani închipuiţi, ideologie belicoasă. Specialişti francezi ai faptului religios au publicat de curînd un volum în care analizează fenomenul: Radicalités religieuses. Au cœur d’une mutation globale (Radicalităţi religioase. În centrul unei mutaţii globale).
Pînă de curînd, în Occident, religiile se manifestau – socialmente – într-o atmosferă de „laicitate ospitalieră”. Comunităţile religioase sînt actori sociali cărora statul, neutru faţă de ele, are datoria să le asigure libertatea de manifestare, posibilitatea cultului. El are sarcina să combată discursurile şi gesturile de ură la adresa altor credinţe, să menţină convivialitatea comunitară. E ceea ce practică statele UE, e ceea ce declară rezoluţia din 2006 „Libertatea de exprimare şi respectul credinţelor religioase” a Consiliului Europei.
În această atmosferă, accentul principal cade, în religie, asupra persoanei. Credinţa e văzută în primul rînd ca un angajament personal, ca demers al conştiinţei individului. Viaţa religioasă – ritualuri, tradiţii, căutări şi elanuri spirituale – revine persoanei şi comunităţii de credinţă. În spaţiul public, cultura religioasă şi spirituală, dialogul credinţelor, cercetarea lor are drum liber, în măsura în care demersul respectă civilitatea şi libertatea interlocutorilor.
Plasate în regimul laicităţii, religiile au în faţă provocări, dar şi beneficii. Un risc e ca religia să devină chestiune privată, alegere după gustul fiecăruia, simplă soluţie de „viaţă bună” a individului. Credinţa însăşi se poate reduce la o înţelegere de nivel psihic, strict omenesc, a mesajului divin. Ea poate ignora îndemnul de transformare a umanului, vectorul propriu-zis spiritual către misterul divin. Pe de altă parte, dînd importanţă centrală persoanei, laicitatea poate contribui la o „trăire creatoare a credinţei”, liberă, cercetătoare, adînc responsabilă. Mai ales în acest sens, laicitatea „face şi ea parte din planul lui Dumnezeu”, spunea Părintele Scrima. Tot el vedea ca un „test ultim al faptului religios” (vezi dialogul cu Andrei Pleşu din volumul Teme ecumenice) întîlnirea religiilor: ea poate da „posibilitatea de a-l descoperi pe Dumnezeu şi acolo unde El nu e declarat în forme familiare nouă, acolo unde El este discret, ascuns, «imprevizibil» prezent”. Nikolai Berdiaev, de partea sa, considera că, situată în laicitate, religia poate face mai limpede distincţia între adevărul infinit al lui Dumnezeu şi forme sacralizate în care ea e înclinată nu numai să formuleze, ci şi să mărginească mesajul divin.
Astăzi, însă, fenomenele religioase cele mai izbitoare recuză „laicitatea ospitalieră”. Folosesc brutal religia în scopuri de putere dictatorială, pentru înstăpînirea asupra societăţii. În Rusia lui Putin, patriarhul Kirill sfinţeşte soldaţi, arme şi invazia Ucrainei. Ruşii sînt declaraţi ostaşi într-un „război sfînt” împotriva unei Europe „decăzute”, care le-ar ameninţa „puritatea”. În idiom rusesc actual, ortodoxia nu mai pomeneşte de adîncimi duhovniceşti, e o ortodoxie înarmată, atacatoare, „nucleară”, urmăreşte să-şi distrugă „duşmanii” şi să transforme populaţia internă în masă de supuşi.
„Naţionalismul creştin” american, de partea lui, proclamă idealul unei societăţi „teocratice”, conduse de „aleşi ai lui Dumnezeu” (primul fiind, evident, Trump). Un conglomerat de evanghelici „dominionişti” (de la dominium – dominare), penticostali ai Noii Reforme apostolice, apăruţi în 1990, şi catolici integrişti susţine un model de societate unde guvernarea, cultura, educaţia, afacerile, media, religia şi familia trebuie să se supună unor norme biblice, aşa cum sînt ele interpretate de adepţii mişcării. Demnitatea persoanei? Mai uşor cu ea! Femeilor trebuie să le fie micşorate rolul social şi drepturile cetăţeneşti, iar alogenii religioşi (musulmanii) trebuie marginalizaţi. Adio principiilor înscrise în documentele fondatoare ale Statelor Unite. Pentru „naţionaliştii creştini”, democraţia e o „erezie”, separarea între stat şi religie – o „experienţă ratată”.
În aceste mişcări religioase (şi altele din acelaşi aluat), accentul asupra persoanei a dispărut. Colectivul, masa interesează, nu individul cu profilul lui irepetabil. Conştiinţa individului e de „uniformizat”, de redus la conformitatea cu o regulă socio-religioasă impusă. Astfel concepută, religia a devenit instrument contondent pentru scopuri strict mundane, pentru interese ale veacului. Adică a fost „secularizată” în sensul strict al cuvîntului.
Din fericire, Europa menţine laicitatea ospitalieră, civilizaţia şi civilitatea faţă de religii şi persoane. Să sperăm că şi în America tot ea va precumpăni.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
.jpg)
