
Analizele rezultatelor electorale din Statele Unite nu pun succesul democraților doar în seama politicilor buimace ale guvernării Trump care au dus la scumpirea vieții și la războiul împotmolit cu Iranul. Nu e vorba doar despre economie. Adaptînd expresia democratului James Carville, editorialul lui Gal Beckerman, din The Atlantic (prezentat de Spotmedia, 7.11.2026) se intitulează „It’s the Morality, Stupid!“ / „E vorba despre moralitate, prostule!”.
Majoritatea electoratului american nu a fost exasperat doar de harababura iscată de Trump în economia SUA și a lumii. A fost indispus de atmosfera publică creată de președinte și de acoliții lui: violență de limbaj și brutalitate a măsurilor anti-democrație, vulgaritate a discursului emis de potentat, recurs ideologic la impulsuri josnice. În spațiul public au dominat întărîtarea diferențelor socio-culturale, fantasmele de mărire națională unite cu spaima de străini, minciuna dusă la nivel de contrarealitate, alta în fiecare zi, decisă de bunul plac al lui Trump (care, împreună cu alt împotmolit într-un război, pretinde să decidă acum soarta UE și a Ucrainei). În ultimii ani, americanii au trăit într-un aer sufocant, unde elucubrația miturilor răsturnate a luat locul bunului-simț. Gîndirea limpede nu a mai avut trecere, competența în orice domeniu a fost discreditată în beneficiul servilismului ideologic. Atacul împotriva universităților și a expertizei științifice, cu demiterea celei medicale pe motive conspiraționiste, nu reprezintă decît un caz particular al încercării de a obține un public amețit, decerebrat, ușor de dus în lesa MAGA. Rezultatul votului din 3 noiembrie arată că proiectul de deformare mentală nu a reușit.
Democratul David Axelrod afirma că, după ce Statele Unite au traversat o perioadă marcată de „atît de mult cinism și atît de multă furie”, rezultatul electoral e o dovadă a „umanității noastre comune”, arată că americanii doresc „o perioadă a decenței”. Ei își doresc o atmosferă în care să revină bunăvoința și buna-cuviință, solidaritatea. În ziua alegerilor, pe memorialele celor uciși în cadrul măsurilor brutale anti-imigranți au fost așezate autocolante cu mesajul „Am votat”. Era semnul unei responsabilități cetățenești afirmate, ca un angajament, în fața celor doi americani împușcați de ICE, care încercaseră, ca oameni simpli, să reacționeze față de izgonirea arbitrară a străinilor.
În adeziunea electoratului la onestitate și bunăvoință, religia a jucat un rol deloc neînsemnat. O arată foarte bine articolul Valentinei Covaci din numărul trecut al revistei. Învingător în Texas, stat de tradiție republicană, a fost democratul James Talarico, cu studii de teologie presbiteriană. El a invocat în campanie principii biblice, opunîndu-se totodată naționalismului creștin, stindard al susținătorilor religioși ai lui Trump. După victorie, a declarat că „fiecare persoană este sfîntă”. Afirmat de pe o estradă politică, acest principiu religios de căpătîi poate iradia salutar în societatea americană, unde Trump a urmărit să potențeze adversitățile pînă la isterie.
Timp de doi ani, partida președintelui a declanșat în sfera publică un clocot de emoție conflictuală, care a făcut inaudibile gîndirea chibzuită, pozițiile echilibrate. Religia s-a aflat printre victime. A devenit furnizor de material mitic naționalist, de suprematisme ideologice, culminînd cu sanctificarea IA a lui Trump în rolul lui Iisus. E o variantă de religie care se predă pulsiunilor viscerale, care trece de partea iraționalului. Alături de cazul american, alte extremisme de vocabular religios persistă, de la cel musulman la cel evreiesc și la propaganda de luptă a ortodoxiei oficiale ruse, de care e atașat AUR. Toate izgonesc gîndirea cumpănită și reflexivitatea din spațiul credinței, toate urmăresc încețoșarea ideologică a minții, dînd apă la moară celor care socotesc religia o zonă a iraționalului. Oare religia se lasă așezată în această rubrică?
Credința să nu aibă oare de-a face decît cu emotivitatea, cu un afect ușor de condus pe o cale spirituală sau, dimpotrivă, pe una deviată de ură și de spaimă? Religia să ceară o adeziune unde gîndirea limpede nu are ce căuta? Așa să fie oare?
Credința nu se adresează ea ființei întregi: corp-suflet-spirit? Ea urmărește tocmai să instituie o coerență între nivelurile omului, să iradieze influența verticală în viața integrală a persoanei. Religia nu desparte ființa umană în compartimente etanșe, așa cum presupune un raționalism prea strict. Credinciosul e chemat să răspundă mesajului divin cu toate aptitudinile lui: cu ardoarea minții, cu adeziunea sufletului, cu disciplina trupului, toate expuse Spiritului care i se adresează. Intelectul nu e mai puțin solicitat decît e afectivitatea. Ba, s-ar spune că înțelegerea e prima chemată să intre în dialog cu Interlocutorul divin. În parabola semănătorului, Christos e contrariat de inerția mentală a asistenței, care nu percepe vectorul de sens al cuvîntului Său. El referă tipurile de sol pe care cade „sămînța” la capacitatea de înțelegere, la măsura în care cuvîntul e interpretat, urmat interior și valorificat în adecvare cu intenția divină: „sămînţa semănată în pămînt bun este cel care aude cuvîntul şi-l înţelege, deci care aduce rod” (Matei, 13, 23). Intelectul uman participă din plin la „cultivarea” mesajului transcendent; fără adeziunea minții, fără strădania ei, ființa umană s-ar înfățișa incompletă, lipsită de o dimensiune esențială în fața Interlocutorului.
În cîmpul credinței, înțelegerea presupune, desigur, o calitate aparte: anume, capacitatea de a se deschide spre transcendent, de a se depăși, de a urma Spiritul care i se adresează. Contemplativi ai tuturor tradițiilor au spus-o cu înflăcărare. Iată-l pe Philon Alexandrinul, care a hrănit hermeneutica creștină a tensiunii spre divin: întîlnirea cu El „aparține unei gîndiri care e îndemnată de dorință, purtată de Cel ce este, trasă în sus de El”.
Dar chiar contemplativii care afirmă, cu autenticitatea unui lucru trăit, străbaterea spre Unu, chiar ei afirmă că mintea trebuie să reflecteze lumina primită, să se ascută sub influența ei. Potrivit lui Eckhart, în jurul culmii constituite de viziunea directă (simplex et nuda), raţiunea îşi face din plin munca: pregătește saltul decisiv, pe de o parte; pune în conştiinţă şi în cuvînt, pe de altă parte, cunoaşterea de dincolo de cunoaştere. Din teritoriul viziunii simple, spune Eckhart, omul nobil „trebuie apoi să «întoarcă», adică să ştie şi să cunoască faptul că ştie şi cunoaşte ceva despre Dumnezeu”.
Cînd, în Biblie, Dumnezeu spune că adevărata credință e „a înțelege cu inima” (Isaia, 6, 10; Matei, 13, 15; Ioan, 12, 40), asta nu înseamnă că singura dimensiune implicată în credință ar fi afectivitatea. În sens tradițional, inima e centrul adînc al persoanei, rădăcina tuturor nivelurilor și aptitudinilor ei. „A înțelege cu inima” înseamnă a înțelege cu totalitatea ființei tale.
E un principiu pe care rutina și extremismele religioase îl nesocotesc, îl contrazic.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
