La granița Nepalului și a Tibetului ocupat de chinezi, surparea unui ghețar a umplut văile, pînă departe, cu revărsări de sloiuri, roci și noroi, a distrus sate, a dus la mii de morți și dispăruți. Printre ei se află turiști și pelerini care își împlineau ritualul venerației în jurul muntelui sacru Kailash. Unii dintre aceștia sînt europeni.
Peste sure imensități de piatră, muntele Kailash, venerat în patru religii, își ridică la 6.638 m piramida strălucind de zăpezi imaculate (numele lui, în sanscrită, e asociat cristalului). Tragedia a avut loc tocmai într-o perioadă potrivită pentru foarte asprul pelerinaj, al cărui traseu, lung de 52 de kilometri, înconjoară muntele la înălțimi de peste 4.500 m. Interzis ani de zile de regimul chinez, apoi îngăduit, dar suspendat iarăși în perioada pandemiei de COVID, pelerinajul fusese reluat în iunie 2025 și atrăgea mult public.
Pentru hinduiști, muntele Kailash e lăcașul zeului Șiva. În tripla divinitate prin care Principiul suprem își iradiază puterea, Șiva reprezintă fața severă, manifestarea desfășurată de Brahma și menținută de Vișnu e absorbită de el în Realitatea absolută, Șiva e „distrugătorul” iluziei, Domnul contemplației radicale, al dansului eliberator. A vedea muntele Kailash înseamnă pentru hinduiști un mod de viziune a divinului, o perspectivă (darshan) către zeu. (De curînd, agențiile de turism oferă zboruri cu elicopterul către munte, ceea ce permite pasagerilor o vedere tehnic asigurată, în care diferența de nivel între munte și spectator se șterge).
Jainismul numește muntele Kailash „opt trepte”, scară către Realitatea ultimă. Fondatorul mitic al religiei, primul Tirthankara („făcător de vaduri”), a străbătut treptele, împlinindu-și eliberarea din ciclurile karmice. Muntele însuși e socotit un „vad”, un traseu pentru realizarea spirituală completă. În budismul tibetan, Kailash, e „Marele Munte de zăpadă” ori „Giuvaerul de zăpadă”, centrul lumii, pivotul organizării cosmice, echivalent al Muntelui Meru. Piscul său indică locul spiritual cucerit, prin eforturi ascetice și contemplative, de Milarepa, maestru al budismului tibetan. Peștera unde și-a dus meditația pînă la vîrful împlinirii rămîne și astăzi loc de pelerinaj budist. Pentru cultul tibetan Bon, Kailash e centrul unui regat mitic, teritoriu originar al religiei proprii și totodată simbol al sufletului.
Cu toate deosebirile între datele lor mitice, cele patru tradiții dau Muntelui o semnificație convergentă, în care simbolismul cosmic e solidar cu simbolismul realizării interioare. Muntele închipuie axa care leagă manifestarea de transcendent; e totodată simbolul unui parcurs vertical, al unui sine care, iluminat, ajunge la eliberare. Despre Milarepa, legenda spune că maestrul budist ar fi atins direct vîrful Muntelui, fiind purtat de o rază de soare, adică printr-o realizare nesecvențială, fulgurantă. Pentru membrii celor patru tradiții, Muntele e de necălcat cu piciorul, are o sacralitate densă, care nu admite accesul. Pelerinii îi dau roată pe la poalele lui, îl contemplă de departe, din toate „punctele de vedere” ale drumului lor.
Printre cei aflați anul acesta în teren se aflau și europeni. Ce căutau în jurul muntelui Kailash? Mai ales de la al doilea război mondial încoace, religiile orientale au devenit atrăgătoare pentru destui occidentali. Poate că printre europenii prezenți în preajma Muntelui să fi fost și adepți ai acestor religii. Dar cei mai mulți doreau, probabil, să facă experiența neconfesională a unui traseu în care bogăția semnificațiilor spirituale se îmbină cu un efort fizic și psihic extrem. În 1715, misionarul iezuit Ippolito Desideri, primul european ajuns acolo, descria împrejurimile Muntelui drept „înspăimîntătoare, deșertice, înghețate”. Mediul în care călătorii înaintează e majestuos, extrem, cutremurător: are o puritate dură, ieșită, parcă, din scara lumii.
A parcurge drumul – spun cei care l-au întreprins – înseamnă confruntare pînă la limită cu puterile proprii, epuizare și perseverență, percepere a unui chip propriu mai adînc decît cel cotidian, consumare a ceea ce e marginal în ființa ta. Pe drumurile către Compostella, călătorii au parte de aceleași încercări, de aceeași decantare. În Tibet, alături de pelerinii care își împlinesc gesturile rituale, călătorul european are experiența unui simbol practicat, se află pe un traseu circular al cărui reper e vîrful Muntelui: mereu vizibil, mereu prezent, contemplat de departe. Simbolic, călătorii dau roată polului transcendent și propriei adîncimi.
Dar, încă o dată: de ce europeni în jurul Muntelui, de ce există europeni atrași de tradiții îndepărtate? Cum de preferă ei să întîlnească religia într-un mediu cultural care le e străin, unde ea e gîndită și trăită după alte coduri, după o literatură sacră și după practici diferite de cele din spațiul cultural de acasă? O explicație ar fi că se simt mai liberi să-și „construiască” concepția și practica religioasă într-un spațiu pe care îl descoperă în mod personal. Aici, dată fiind distanța între cultura de origine și cultura gazdă, inventivitatea individului e mai în largul ei, în vreme ce el socotește că acasă căile religiei sînt de mult stabilite și legiferate de instituția religioasă. Acasă, i se pare, religia nu mai e „lucru proaspăt”. Pe cînd transpunerea într-un alt spațiu religios ar face posibile, pentru individ, interpretarea, adaptarea după profilul propriu a materiei religioase. Atracția pentru religii orientale ar fi un fenomen legat de libertatea individului.
Specialiști ai faptului religios văd și ei în fenomen căutarea „exotismului religios”. Cu un accent diferit. „Fascinația pentru religia altora e un mod de a dori să regăsești în altă parte ceea ce crezi că ai pierdut aici, în zbuciumul modernității”, spune Véronique Altglas, sociolog, în volumul Le Nouvel Hindouisme occidental (Noul hinduism occidental, CNRS, 2005). Religia de acasă nu mai e văzută ca un lucru fixat, dat din afară, e socotită un lucru pierdut. Dar, în ambele cazuri, individul consideră că tradiția religioasă din propriul spațiu cultural nu are ce să-i ofere ca hrană spirituală, că e mai potrivit să caute departe.
Nu aceasta e concluzia marelui indianist Heinrich Zimmer cînd, în finalul volumului Mituri și simboluri în arta și civilizația indiană, evaluează beneficiul adus europeanului de întîlnirea cu spiritualitatea orientală. El invocă anecdota hasidică despre rabinul Eisik din Cracovia care, supunîndu-se unui vis insistent, merge la Praga pentru a afla o comoară ascunsă. Visul în oglindă al căpitanului din garda imperială pragheză îl aduce înapoi, căci comoara e îngropată după soba din propria casă. La capătul unei călătorii asemănătoare în înțelepciunea unei alte tradiții – spune Heinrich Zimmer – vom putea descoperi comoara neștiută, „ascunsă în propriul nostru pămînt, care e bunul nostru propriu”. E sensul pe care îl dă studiului său privind India: o cercetare condusă cu simpatie spirituală, menită să ne ajute să punem în lumină, cu o privire proaspătă, substanța propriei tradiții.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: Muntele Kailash
