La mare, în Maine

În timpul „sezonului estival”, cum se zice îndeobște, deschis deja de bețivănelile de pe 1 Mai, apare frecvent regretul după banii de concediu, aruncaţi pe servicii de calitate îndoielnică, dar cu costuri absolut aberante. Pentru consolare, m-am gîndit să vă ofer descrierea unei zile de vacanţă la mare (ocean) a unui american care (foarte probabil) n-a auzit în viaţa lui de Marea Neagră şi cu atît mai puţin de „perlele” turismului românesc, Mamaia ori Neptun. Este vorba despre lingvistul şi scriitorul Bill Bryson şi textul său „A Day at the Seaside“ / „O zi la mare“, cuprins în volumul Notes from a Big Country / Însemnări dintr-o ţară mare (1998), autor amintit aici și în trecut. Așadar, Bill e trezit cu noaptea în cap de soţie, printr-un procedeu pe cît de dur, pe atît de eficient: o palmă zdravănă pe spate. „Am o idee“, spune ea hotărîtă. „Hai să conducem trei ore pînă la ocean, să ne dăm jos majoritatea hainelor de pe noi şi să petrecem toată ziua în nisip.“ „De ce?“, replică Bryson încă buimac. „Ca să ne distrăm“, continuă femeia netulburată. „Nu prea cred că o să ne distrăm. Oamenii sînt stînjeniţi cînd îmi scot cămaşa în faţa lor. Eu însumi simt un mare disconfort...“ „Ba nu“, pare să nu cedeze consoarta, deşi cuvintele ei seamănă mai mult cu o continuare monologică a descrierii implacabilei călătorii din mintea lui Bill. „Vom avea nisip în păr. Vom avea nisip în pantofi. Vom fi arşi de soare şi de vînt. Cînd ne vom plictisi de stat, putem intra în apa atît de rece, încît practic ne va răni. Iar la sfîrşitul zilei vom porni spre casă, aidoma celorlalţi 37.000 de oameni prezenţi pe plajă şi vom intra într-un asemenea ambuteiaj încît nu vom fi în stare să revenim înainte de miezul nopţii. Atunci voi avea neîndoios ocazia să fac observaţii răutăcioase asupra stilului tău de a conduce maşina, iar copiii îşi vor petrece timpul luptîndu-se cu obiecte ascuţite. Ne vom distra nemaipomenit.“

Trei ore mai tîrziu, întreaga echipă îşi întinde rogojinile pe plaja Kennebunk din Maine, unde, observă Bryson, investiţiile turistice sînt minime. Nu vezi minime centre comerciale, locuri de închiriat umbrele şi şezlonguri sau orice alt accesoriu de atracţie sezonieră. E drept, adaugă autorul, sutele de oameni deja instalaţi în nisip par să aibă tot ce le trebuie (Amundsen s-a dus la Polul Sud, în mod cert, cu mai puţine provizii decît ei). Doar familia lingvistului, pe lîngă faptul că e albă ca favoriţii lui Moş Crăciun, nu posedă obiecte de plajă impresionante. Două-trei prosoape de baie, o cremă antisolară şi o pungă cu chiloţi curaţi (pentru fiecare) în cazul în care vreun accident ar impune vizita intempestivă la Spitalul de Urgenţe. Pe lîngă toate, se mai găseşte un modest pachet cu sandvişuri. Jimmy, mezinul familiei, îşi somează părintele din primele clipe: „Tată, vreau o îngheţată, [...], un set de jucării pentru nisip Deluxe, un hot dog, bomboane, [...], echipament de scufundare, o barcă pneumatică, o pizza cu brînză, [...] şi o toaletă“. „Jimmy“, răspunde Bill resemnat, „nu cred că au toate aceste lucruri aici.“ „Bine“, încuviinţează băieţelul, „dar de toaletă chiar am nevoie.“ Problemă mare! Nici un WC prin împrejurimi. Cel mai apropiat se află în Kennebunkport, un orăşel situat la cîţiva kilometri de plajă. Cei doi – tată şi fiu – pornesc cu maşina, în disperare de cauză, spre mica pată de civilizaţie urbană. Copleşiţi de trafic, parchează foarte departe de centru şi încep să alerge în căutarea unei toalete. Cînd în cele din urmă o găsesc (vorba vine – în realitate, hotărăsc să considere toaletă zidul din spate al unei farmacii), micul Jimmy nu mai are nevoie de ea. Revenind pe plajă după cîteva ore, scriitorul constată cu stupoare că a mai rămas doar un sandviş, şi acela pe jumătate mîncat. Ca să fie tacîmul complet, în timp ce Bill înfulecă hămesit această rămăşiţă alimentară, una dintre fiice – văzîndu-l – strigă voioasă: „Uite, mama, tata mănîncă sandvişul pe care l-a molfăit cîinele!“. „Nu te îngrijora“, intervine calmă doamna Bryson. „Era un setter irlandez. Sînt toţi aşa de curaţi!“

Autorul nu-şi mai aminteşte exact restul zilei. Ştie doar că a aţipit puţin, suficient însă pentru a se prăji atît de tare, încît un dermatolog – aflat şi el la plajă – l-a invitat, peste o săptămînă, la o conferinţă medicală din Cleveland, pe post de mostră anatomică. Familia pierde cheile maşinii şi le găseşte peste vreo două ore, iar Bryson este muşcat de setter-ul irlandez, întors să-şi termine sandvişul. Ajung acasă abia noaptea tîrziu, după un ocol pe la graniţa canadiană şi o traversare abruptă a întregii Pennsylvanii. „Minunat!“, exclamă doamna Bryson fericită. „Trebuie să facem asta din nou în curînd.“ Ceea ce i se pare îngrozitor scriitorului e faptul că soţia sa chiar crede ce spune... Eu întreb doar atît: ei, ce ziceţi despre capra vecinului de peste Ocean? Parcă uneori arată mai slăbănogită decît ţapul nostru mioritic.