● CITY! A Club in Crisis (Marea Britanie, 1981), de Peter Carr. All or Nothing: Manchester City (SUA, Spania, 2018), de Manuel Huerga. Together: Treble Winners (Marea Britanie, 2024), de John De Caux. A Beautiful Obsession (Marea Britanie, 2026), de Kevin Macdonald și John De Caux.
La sfîrșitul lui septembrie, Premier League a anunțat că o comisie independentă a găsit Manchester City vinovată de încălcări grave ale regulilor financiare în perioada 2009-2018 și de majoritatea acuzațiilor privind lipsa de cooperare cu ancheta. Clubul a depus apel împotriva deciziei. Cu cîteva săptămîni înainte, apăruse A Beautiful Obsession, seria despre ultimii doi ani ai lui Pep Guardiola la City. Într-o scenă, după o perioadă neagră a echipei, Guardiola le vorbește jucătorilor despre propriul divorț: încă își iubește fosta soție, spune el, dar pasiunea dintre ei a dispărut. Apoi se întoarce spre vestiar: „Where is the passion?”. În jurul aceluiași club se deschid astfel două arhive: dosarul păstrează contracte, sponsorizări, raportări și bani; imaginile – oameni, gesturi, discursuri, felul cum City s-a văzut și s-a arătat lumii.
În 1981, postul regional britanic Granada TV difuza CITY! A Club in Crisis, despre toamna precedentă, cînd City se afla aproape de coada primei ligi. În centrul lui apare Malcolm Allison, una dintre figurile importante ale marelui City al anilor ’60-’70. Fusese inovator în pregătire și în felul de a gîndi jocul, dar și un personaj făcut parcă pentru televiziune: pălărie fedora, trabuc, șampanie, declarații uriașe, pînă la promisiunea că City va deveni „prima echipă care va juca pe Marte”. Filmul îl surprinde în ultimele săptămîni înaintea demiterii, cînd reputația de mare inovator se lovește de realitate. Camera păstrează birouri îmbrăcate în lemn, vestiare modeste și figura extravagantă a unui om disperat să țină în viață o formulă care nu mai funcționează. Peste ani, A Beautiful Obsession îl va filma pe Guardiola încercînd să înțeleagă de ce mecanismul său perfect începe să se gripeze.
Între aceste reprezentări apare Abu Dhabi: pe 1 septembrie 2008, în ultima zi a perioadei de transferuri, noii proprietari caută imediat un nume care să anunțe schimbarea și plătesc un record britanic pentru Robinho, venit de la galacticii din Madrid. Brazilianul fusese convins că va ajunge la Chelsea – agentul lui relatează că deja sărbătoriseră mutarea –, dar în cîteva ore destinația s-a schimbat. Robinho aducea o fantezie dublă – în joc și în imaginar – și introducea clubul în același cadru cu marile puteri. Șeicul Mansour își formulase programul foarte clar: „We are building a structure for the future, not just a team of all-stars”.
Patru ani mai tîrziu, această transformare capătă și o dimensiune simbolică: pe 13 mai 2012, în ultima etapă, City are nevoie să bată Queens Park Rangers pentru primul titlu după 44 de ani. În prelungiri e condusă cu 2-1. Dzeko egalează. Balotelli primește mingea, cade aproape la pămînt și reușește să i-o împingă lui Agüero. Argentinianul trece de un adversar și șutează. Cronometrul arată 93:20. În cadrele de atunci, tribuna trece în cîteva clipe de la furie la plîns și euforie. Agüero avea să spună că, din primele secunde de după gol, nu-și mai amintea aproape nimic. Capitalul făcuse posibile lotul, salariile și drumul pînă acolo. Pasa lui Balotelli trebuia dată, iar șutul lui Agüero trebuia să intre. De aici începe și problema cazului actual: dacă verdictul rămîne în picioare, ce se întîmplă cu performanțele și amintirile produse în interiorul unei infrastructuri financiare declarate neregulamentare?
Ultimul sezon din intervalul principal al acuzațiilor, 2017/18, este cel din All or Nothing: Manchester City. Amazon intră în vestiar, la antrenamente, în sala medicală. Filmul e lustruit, dar uneori scapă din registrul promovării: David Silva vorbește despre fiul său Mateo, născut extrem de prematur; Agüero apare singur acasă, departe de propriul copil; Guardiola se enervează; jucătorii se accidentează, pierd, revin. Iar astfel recordul absolut de o sută de puncte într-un singur campionat capătă chipuri și fragilități.
Apoi City face un pas suplimentar: își produce sistematic povestea. Together: Treble Winners, despre 2022/23, e realizat de City Studios, structura internă de producție a clubului, și documentează unsprezece luni din viața echipei. Tripla formată din Premier League, Cupa Angliei și Liga Campionilor există aproape simultan ca performanță și ca narațiune montată din interiorul instituției, contrastul cu 1981 fiind cu atît mai puternic: Granada filma din exterior o echipă definită și prin mîndria suporterilor că nu erau United: un club al crizelor absurde, al eșecurilor, al unei identități locale care nu depindea de victorie. Peste patru decenii, tot City Studios prezintă felul cum un mecanism clădit între timp pentru succes sistematic își pierde temporar coerența: Guardiola se ceartă cu jucători, vorbește despre divorț și încearcă să înțeleagă de ce un grup răsfățat în continuare cu bani, infrastructură și talent nu mai funcționează la fel. Dacă All or Nothing (2018) fixează maturitatea, iar Together (2024) apogeul, Obsession (2026) aduce în cadru uzura.
La un nivel puțin mai larg, prin obiectiv e surprinsă și schimbarea peisajului urban: regenerarea East Manchester începuse înainte de Abu Dhabi, în jurul Jocurilor Commonwealth din 2002, dar investițiile ulterioare au schimbat scara: City Football Academy, Etihad Campus, sala Co-op Live și dezvoltările din jur au dat zonei altă față. Cele două arhive înregistrează, în fond, aceeași istorie prin mijloace diferite. Dosarul spune acum în ce condiții financiare a avut loc ascensiunea lui City; clubul contestă concluziile. Imaginile păstrează ce au făcut oamenii cu acel avantaj: joc, relații, spectacole, discursuri, victorii, crize și memoria celor care le-au trăit. Justiția sportivă poate judeca raportările și contractele, dar amintirile sînt mai greu de refăcut retrospectiv. În lumea pe care o cunoaștem, la 13 mai 2012, Balotelli a pasat în timp ce cădea, cronometrul a ajuns la 93:20, iar Agüero a șutat.
Ion Indolean este critic de film.
.jpg)
