● Fuori (Italia, Franța, 2025), de Mario Martone.
Goliarda Sapienza a avut o viață extraordinară la propriu: membră a rezistenței antifasciste, actriță de teatru și film, apropiată a intelighenției artistice de stînga din perioada postbelică (Alberto Moravia, Cesare Zavattini, Pier Paolo Pasolini etc.), poetă, prozatoare, paria, deținută, supraviețuitoare a mai multor tentative de suicid, autoare a ceea ce avea să devină, postum, capodopera Arta bucuriei (terminată în 1976, publicată în 1998, tradusă și la noi în 2021). Din toată această biografie tumultuoasă, filmul lui Mario Martone focalizează asupra unei răscruci de la începutul anilor ’80. Pe atunci, Sapienza avea în jur de 55 și părea lipsită de orice fel de perspective. Manuscrisul la care lucrase ani întregi fusese refuzat de toate editurile, de muncă în altă parte nu-și găsea, prietenii din lumea bună îi întorseseră spatele. Într-un gest disperat, scriitoarea fura niște bijuterii de la o cunoscută și sfîrșea prin a fi încarcerată pentru cîteva zile la Rebibbia, un penitenciar pentru femei din Roma.
Un nadir, altfel spus. Dar poate că și un nou început (premisa filmului). Bazat pe scrieri autobiografice imediat următoare momentului de cumpănă, Fuori ne-o arată pe Goliarda (Valeria Golino) de-a lungul unui proces de regăsire, la capătul căruia trebuie să se împace cu nedreptatea propriei marginalități și să redescopere sensul unei vieții afară (de unde și titlul).
Esențială, în acest proces, este Roberta (Matilda de Angelis), o tînără dependentă de heroină, altfel foarte vioaie și tricksteriță, care pare să aibă inclusiv ceva conexiuni cu Brigăzile Roșii. De cunoscut, s-au cunoscut înăuntru, unde Roberta se impunea printr-un fel de nihilism charismatic și aventurier. Abia în libertate – prin telefoane, cafele devenite whisky-uri și plimbări nocturne cu mașina – s-a legat însă propriu-zis. Ce anume mai exact? E greu de zis, și totodată parte din farmec. Înțelegem, destul de repede, că Goliarda și Roberta sînt un duo al contrastelor complementare. Prima este melancolică, tandră și poate un pic pasiv-agresivă, genul cu privirea mai mereu în căutarea unui dincolo. A doua este hedonistă, electrizantă și histrionică, genul care izbucnește imediat și înfulecă momentul în imediatețea sa cu posibile victime colaterale. Dinamica lor alunecoasă – prietene? îndrăgostite? mamă-fiică? scriitoare-subiect? – este, probabil, punctul forte al filmului în termeni de suspans-emoție-iconicitate. Pentru Goliarda și, implicit, pentru noi, fiecare întîlnire cu Roberta e o surpriză – ar putea s-o sune noaptea sau la prima oră, s-o cheme de nicăieri pe peronul cutare, de acolo să se întîlnească cu diverși, să se despartă brusc, să colinde prin Roma într-o mașină furată. Pe de altă parte, nici Robertei nu-i e prea clar dacă Goliarda o judecă, o iubește sau o studiază – privirile și ieșirile ei sînt de multe ori ambigue, iar în afecțiunea/grija candidă pe care o proiectează pare să existe și ceva manipulativ. Pînă la final, tot acest du-te-vino conturează o supratemă binevenită și endearing: posibilitatea vindecării prin solidaritate/intimitate feminină intergenerațională, asteriscul că există riscul ca o parte s-o și exploateze pe cealaltă în timp ce se lasă (sincer) inspirată de ea.
Altfel, Fuori funcționează, cu bune și cu rele, mai curînd ca un film de atmosferă. În cazul fericit, narațiunea sa fragmentată se apropie de cursul hipnotizant al memoriei involuntare. Ne plimbăm, spontan-pe-sărite, între spațiile deschise și luminoase ale prezentului și cele închise și albăstrui ale trecutului (viața din închisoare). Bifăm culoare locală, reacții, fețe, vorbe, sclipiri. Prezența tonică a Barbarei (interpretată de starul pop Elodie), o altă fostă deținută, care încercase cîndva să se sinucidă, dar care între timp s-a pus pe picioare și lucrează la o parfumerie unde le primește în vizită pe Goliarda și pe Roberta. Prezența nostalgică a unei Italii de dinainte să explodeze turismul, cu străzi aerisite, cafenele pitorești și piațete gălbui-de-după-amiază, pe balade de Robert Wyatt (Italia rock-ului progresiv).
Din păcate, uneori vraja asta nu se leagă, și încep să se vadă și cîteva lipsuri ale construcției. Chit că nu aderă la cauzalitățile „tari” ale dramaturgiei clasice, filmul ar fi avut de cîștigat dintr-un timing narativ mai precis și dintr-o portretistică ceva mai amănunțită a personajelor-luate-pe-cont-propriu. Personal, mi-a fost greu sǎ înțeleg, de exemplu, de ce motivul aflǎrii Goliardei la închisoare ne este dezvǎluit abia cîndva la jumǎtate. Arcul ei ar fi fost semnificativ mai revelator dacǎ l-am fi înțeles de la bun început şi ca pe unul al recuperǎrii dupǎ o cǎdere în dizgrație în raport cu lumea burghezǎ a vremii. La fel, faptul că descoperim abia pe la două treimi că Goliarda are de fapt și un soț mai tînăr – pe care nici că-l mai vedem după aceea, în condițiile în care par să fie în relații foarte bune – denotǎ mai curînd fușereală decît altceva (logică onirică, stratificare treptată etc.). La modul mai general, filmul pare să se bazeze prea tare pe un bagaj contextual prealabil care sǎ umple golurile biografice. În lipsa lui, adevărul e că protagonista pare puțin aterizată de nicăieri, și parcă nici interpretarea (sobră a) Valeriei Golino nu ne îndeamnǎ neapǎrat sǎ ne investim trup şi suflet în lupta ei interioarǎ. Prin comparație, Roberta este un personaj cu suficient vino-ncoa încît să se susțină de la sine (meritul Matildei de Angelis), dar tot ar fi fost interesant să aflăm mai multe despre relația ei cu politica, dincolo de flavour-ul lăsat de cele două-trei mențiuni în treacăt. Și aș mai semnala, în fine, și un moment (accident?) de male gaze, cînd Martone ni le arată, cam gratuit, pe Goliarda, Roberta și Barbara într-o secvență nud la duș.
Una peste alta, însă, atunci cînd reușește să ne fure, Fuori rămîne un film cu destulă percuție afectivă. Personajele, temele și peisajele sale ar trebui să fie suficiente pentru a motiva o incursiune mai adîncă în universul fascinant al scriitoarei și persoanei larger than life care a fost Goliarda Sapienza.
Vlad Marina este critic de film.
