Artifica metamodernă (gen Y-Z)

O serie B cu farmec impur, în kitsch-ul căreia plutesc enormități zemoase și ingenuități nesperate, devine artifică în mîinile unei comedii horror meta.

● Teenage Sex and Death at Camp Miasma (Canada, Marea Britanie, SUA, 2026), de Jane Schoenbrun.

Jane Schoenbrun e Top 10 voci noi & interesante în cinema-ul contemporan. Am cel puțin trei argumente în sprijinul afirmației: inventivitatea cu care creează/integrează realități media; luciditatea și umorul cu care explorează, în venă coming of age, teme dificile precum sexualitatea, identitatea de gen sau singurătatea; tandrețea cu care lovește din plin un plex generațional zoomer-millennial pe care oferta uzuală din cinematografele noastre nu reușește, în cazul fericit, decît să-l gîdile. Sînt filmele celor care au crescut – de la o vîrstă încolo sau de la bun început – pe net. Pentru care identitatea și comunitatea au fost descoperiri digitale (feat. irl). Cărora déjà-vu-ul-în-cultura-pop-globalizată le este, vrînd-nevrînd, filtru al experienței. Contrar legendei, „condiția” asta e conștientizată ca atare și nu echivalează nici cu o demisie de la realitate, nici cu o moarte a pasiunii. În felul lor, toate cele trei lungmetraje regizate de Schoenbrun din 2021 încoace sînt dovezi vii în acest sens.

În We’re All Going to the World’s Fair (2021), fenomenul media era un joc creepypasta, din pasta sulfuros-teribilistă a online-ului care a dat 4chan sau, mai aproape de noi, Balena albastră. În I Saw the TV Glow (2024), aveam un serial care amesteca, exploziv-nouăzecist, à la Twin Peaks sau X-Files, supranaturalul, siropoșenia și melancolia. Teenage Sex and Death at Camp Miasma – al treilea lungmetraj al lui Schoenbrun și primul distribuit în România – imaginează o serie (B) de filme horror-erotice, verișoară de gradul doi (adică deja ușor meta) cu slasher-ul senzaționalist al Hollywood-ului de ani ’70-’80: niște adolescenți se aventurează, iar și iar, în ciuda avertismentelor, într-o tabără bîntuită din nord-vestul nord-american, unde sînt întrerupți din combinații (/sex) de Little Death, ucigaș cu harpon, combinezon de plastic și mască de radiator pe cap, reîncarnare monstruos-răzbunătoare a unei persoane genderfluid care și-ar fi găsit sfîrșitul în lacul din apropiere. Apropo de tehnici de worldbuilding, genericul din TSDCM este un exemplu de vîrf. În nici patru minute, cît dureazǎ cover-ul eteric al lui Okay Kaya la  R.E.M. – Nightswimming, Schoenbrun și ilustratoarea Mila Matveeva ne (re)compun întreaga carierǎ pop-culturalǎ a universului Camp Miasma: şapte părți, un joc video, un număr de tricouri și figurine, o comunitate online devotată, dezmințiri ulterioare pentru misoginie/transfobie și, mai nou, vestea că o tînără regizoare queer va resuscita seria printr-un spin-off progresist.

Cut to Kris (Hannah Einbinder), protagonista noastră. Prima secvență de după generic ne-o arată în mașină, într-un decor înzăpezit, potrivindu-și stîngace mănușile pufoase. Două conversații la AirPods și două live mai tîrziu, înțelegem deja că avem de-a face cu o fire anxioasă care, în ton cu vîrsta de 29 de ani în 2026, trebuie să împace pasiunea și înclinațiile utopice cu o frică generală de inadecvare. O inițiată a rabbit hole-ului Camp Miasma încă de la vîrsta de 8 ani, Kris se află acum în vizită la „protagonista originală” a francizei, actrița Billy Presley (Gillian Anderson, din X-Files), actualmente divă excentrică, autoizolată undeva în apropiere de lacul bîntuit care apare în film, într-o cabană dotată cu lumînări, blănuri, dulciuri, debara sinistră și cinematograf. Ideea ar fi fost ca: 1) Kris să-i propună lui Billy o revenire la actorie pentru un rol principal în reboot; 2) Billy să accepte cu toate că, în general, ea e pe alt vibe – pe big gen X energy, în cuvintele partenerei lui Kris, adică păreri precum poliamorie = înșelat sau Camp Miasma e strict despre „carne și fluide”, lasă studiile culturale; 3) colaboratorii lui Kris – „agenta” ei cu mullet, producătorii pe stil nou-vechi de la Hollywood – să o accepte la rîndul lor pe Billy, dincolo de obiecția de marketing că, patru decenii mai tîrziu, fosta actriță e prea puțin populară ca să mai renteze într-un rol principal; 4) să rezulte un film care „bate Hollywood-ul la propriul joc” de pinkwashing: nu o adaptare facilă cu iz de japcă hollywoodiană pe nou, care își cumpără legitimitatea de la o regizoare queer cu cotație socio-politică bună în Zeitgeist, ci o parte VIII care chiar pune în discuție „reprezentările culturale ale monstruozității” și distrează în același gest. Realist vorbind, procesul se împotmolește undeva la punctul 3), dar realitatea din teren are oricum alte planuri: un arc al inițierii – al eliberării, al devenirii – lui Kris sub îndrumarea lui Billy, care o poate ajuta să-și accepte/asculte corpul, sexualitatea și dorințele de la care de obicei disociază.

Lăsînd la o parte charisma personajelor și flavour-ul autentic-contemporan al poveștii, TSDCM mai punctează și printr-o superbă desfășurare de forțe postironice. Se știe că apetitul pentru „penalități”, „petarde” și snacksuri culturale (în scop de consum sau deconstrucție) este o găselniță veche a postmodernismului. La o primă vedere, același apetit hrănește și filmul lui Jane Schoenbrun. O serie B cu farmec impur, în kitsch-ul căreia plutesc enormități zemoase și ingenuități nesperate, devine artifică în mîinile unei comedii horror meta, care își trădează intenționat statutul de ficțiune prin referințe și poante formale: Billy comentîndu-se în cheia Normei Desmond din Sunset Boulevard, plimbîndu-se cu Kris pe un fundal de basm CGI, livrînd replici din Camp Miasma 1 în zoom-uri dramatice, întingînd aripioara KFC în sos din gros plan, dizolvîndu-se desuet, optzecist, pe suprafața cadrului următor. Diferența, la Schoenbrun, este că miștoul nu își epuizează obiectul, ci continuă spre un fel de pace cu el – dincolo de clișeu, toxicitate și cringe, e ceva acolo. Este, de altfel, unul dintre pariurile fundamentale ale metamodernismului, alături de care o parte din mai tînăra generație a făcut pasul de la ironie corozivă la postironie constructivă. Salvarea copilului (Kris, 8 ani, uitîndu-se pe șest la prima parte a seriei, avînd un moment fondator pe care și-l va aminti mereu) de la aruncarea odată cu apa din copaie (Kris, 29 de ani, conștientizînd caracterul misogin, homofob și transfob al aceluiași film). Un fel de a da seama de uzura temelor mari, pentru a putea crede din nou – cu ghilimele neosincere – în ele. Departe de a fi un remix al unui remix al unui remix, al cărui unic scop este să expună sau să se distreze de vechile carențe ale originalului, DJ-ala lui Schoenbrun se concretizează într-un hangout movie de solidaritate întru pop-cultură și experiență feminină care chiar vrea să spună ceva despre emanciparea dorinței în context intergenerațional. Dacă rezultatul rămîne totuși polarizant, e cel mai probabil pentru că a avut loc o neînțelegere între structurile de sensibilitate implicate de o parte și de alta: umorul și belief-ul metamodern presupun, de obicei, un anumit background online anglo-american, iar acesta presupune la rîndul lui anumite coordonate generaționale și socio-economice. În interiorul structurii sale, însă, Teenage Sex and Death at Camp Miasma este deja un film-cult.

 

Vlad Marina este critic de film.

Share