● The Boys (SUA, 2019-2026), creat de Eric Kripke.
The Boys a început ca o farsă violentă la adresa filmelor cu supereroi: cum ar arăta societatea dacă ființele cu puteri extraordinare ar fi produsele unei corporații? Hughie (Jack Quaid), a cărui iubită e ucisă accidental de A-Train, un „supe” à la Usain Bolt pe steroizi, idolatrizat de milioane, este atras de Billy Butcher (Karl Urban) în grupul clandestin The Boys. Annie January (Erin Moriarty) intră, în schimb, în The Seven, crezînd încă în eroism, și descoperă că Starlight, imaginea ei publică, îi aparține foarte puțin. Între tabere se află Vought, compania care construiește narațiunile prin care acești „supes” devin necesari.
În primele sezoane, lumea serialului putea fi privită ca o caricatură bine țintită a Marvel-ului, Hollywood-ului și publicității. Pe parcurs, radicalizarea discursului public, transformarea ideologiei în fandom, algoritmii și religia folosită ca armă identitară și-au făcut loc tot mai apăsat în poveste. Homelander (Antony Starr), un Superman american fabricat în laborator și lansat ca imagine a protecției națiunii, este de fapt un copil bătrîn. Are autoritatea unui adult, însă raportarea lui la ceilalți rămîne infantilă: vrea ceva, ia; se simte rănit, pedepsește; se plictisește, distruge. Vought funcționează ca un aparat parental odios care nu îl educă, ci curăță după el. Dacă ucide, cineva înlătură cadavrul; dacă minte, cineva scrie versiunea convenabilă. Cînd statul începe să participe activ la mușamalizare, capriciul personal seamănă tot mai mult a regim politic. Schimbarea se vede cel mai limpede la sfîrșitul sezonului al treilea, cînd întîiul erou al țării ucide cu laserul un protestatar în plină stradă, în fața copilului său și a camerelor. Pentru cîteva secunde, chiar el pare să aștepte consecința, dar mulțimea izbucnește în aplauze. Imaginea care ar fi putut demonstra publicului monstruozitatea lui e primită drept dovadă a curajului de a acționa și de a pedepsi un dușman – și aici pricepe că o parte a publicului nu mai are nevoie de mască, ci vrea să-l vadă desprinzînd-o. O crimă filmată poate rămîne crimă pentru unii și poate deveni, pentru alții, act purificator.
De aceea, întrebarea lui Annie către Mason, fratele pe care abia îl cunoaște în al cincilea și ultimul sezon, devine una dintre replicile-cheie ale scenariului: „How is the truth supposed to compete with that?”. Mason studiază la Homelander Academy și vede zilnic mii de TikTok-uri care repetă aceeași ordonare a realității. Adevărul nu concurează cu o singură minciună, ci cu un mediu întreg: școala oferă doctrina, telefonul o repetă, influencer-ii îi dau aparența spontaneității, iar comunitatea îl face să se simtă parte din ceva. Pentru Mason, Starlight există înaintea lui Annie: o întîlnește mai întîi ca teroristă exclusă din The Seven și abia apoi ca soră. A o crede i-ar cere să pună sub semnul întrebării tot ce știe, pe cînd propaganda îi oferă un spațiu familiar, în interiorul căruia cuvintele își schimbă treptat sensul: inițial dezirabil, „starlighter” ajunge să desemneze teroristul, apoi „nonbeliever”-ul.
Participînd activ la transformarea idolilor în dușmani ai poporului, Homelander înțelege treptat ce îi permite poziția pe care o ocupă: spune că nu există Dumnezeu și că singurul om din cer este el; apoi, cînd Firecracker îi vorbește despre slujirea Domnului, o corectează: profetul și slujitorul presupun existența unei autorități deasupra lor, locul său trebuie să fie cel din care adevărul e definit. Conflictul pășește astfel pe tărîmul ereziei – „The Brand New American Testament”, scris, în mod ironic, de Inteligența Artificială, concentrează această transformare: revelația se întretaie cu marketingul și privilegiul național, într-un univers fondat pe un fals – supereroii nu sînt aleși, ci fabricați printr-un ser numit Compound V. Aici ficțiunea intră în rezonanță cu imaginarul tehnologic asociat lui Elon Musk, de la rețeaua planetară Starlink la promisiunea Neuralink a unei simbioze între om și Inteligența Artificială; omul viitorului poate fi deopotrivă imaginat și administrat de o companie. În poveste, Vought dă zeului corp în laborator, apoi îi produce filmele, îi adună adepții și îi scrie Scriptura. Semnul că acest cult nu duce spre transcendență apare și în banalitatea dorinței lui Homelander, obsedat de laptele matern, care decretează, cu totul infantil: „Ban nut milk!”, ca și cum interzicerea laptelui vegetal ar fi o mare urgență a lumii. Disproporția, comică, spune ceva esențial: devenit „Lord” absolut, El nu dorește o nouă lege morală, ci suprimarea distanței dintre gustul Său privat și legea comună. Ceea ce Îi displace trebuie să piară!
În aceeași logică, „Freedom Camp” desemnează lagărul de reeducare, iar „In this house, we believe in Homelander” transferă declarația de loialitate în spațiul familiei. Nu știm întotdeauna dacă oamenii cred sau mimează credința pentru a se proteja, iar pentru asta sînt aduși acei „supes” care pot citi minți: adeziunea trebuie să fie autentică. Vought, în schimb, nu pare să creadă în ceva stabil sau unic: comercializează feminismul, identitatea queer, creștinismul sau autoritarismul, pentru că le tratează pe toate ca piețe. Serialul știe însă că nu se află în afara mașinăriei: Seth Rogen, unul dintre producătorii executivi, se interpretează pe sine și moare grotesc, iar episodul respectiv se încheie cu melodia „Hooray for Hollywood”, un gest de autocritică, dar și de autoimunizare: Hollywood-ul spune poanta despre sine înainte ca altcineva să o poată formula.
În final, nici rezistența nu rămîne pură: Butcher transformă toți „supes” într-o categorie biologică vinovată și exterminabilă, iar faptul că The Boys cunosc adevărul nu le iartă păcatele. Oricare ar fi deznodămîntul confruntării, structurile acestei lumi – școala, ecranul, biserica, resentimentele și corporația – nu pot fi înlăturate atît de simplu. Zeul se poate prăbuși, însă fabrica din care a venit își redeschide porțile, prezentînd continuitatea drept reformă. După ce gluma se îngroașă pînă la sînge, sistemul promite mereu că va curăța totul și va reconstrui responsabil.
Ion Indolean este critic de film.
