● Disclosure Day / Ziua Adevărului (SUA, Canada, Noua Zeelandă, Japonia, 2026), de Steven Spielberg.
Legendarul cineast american redeschide un teritoriu pe care l-a modelat decisiv prin Close Encounters of the Third Kind (1977), E.T. (1982) și War of the Worlds (2005) și semnează o recapitulare a propriului imaginar, filtrată prin convențiile thriller-ului conspiraționist contemporan. Disclosure Day pornește de la știrea supremă: extratereștrii există, au intrat de mult în contact cu oamenii, dar dovezile au rămas tăinuite. Daniel (Josh O’Connor), specialist în securitate digitală devenit avertizor de integritate, încearcă să scoată la lumină arhiva mușamalizării; Margaret (Emily Blunt), prezentatoare meteo și jurnalistă, descoperă o legătură intimă cu această istorie. Spielberg interpretează corect puterea informației, dar pune în scenă, într-o cheie desuetă, lupta pentru dezvăluire: expune școlărește cine ascunde documentele, de ce trebuie făcute publice și cum ar trebui să reacționăm la contactul cu necunoscutul. Scenariul pare scris pentru un spectator despre care se presupune că ar pierde firul dacă imaginea sau tăcerea ar vorbi de la sine – motivațiile sînt verbalizate excesiv, trecutul e livrat cu instrucțiuni de utilizare, iar muzica intervine prozaic, subliniind trăiri pe care filmul nu are încredere că le poate confecționa fără acompaniament.
Paradoxal, deși construită ca o cursă contra cronometru, povestea nu prea trăiește în fluxul acțiunii; momentele semnificative sînt legate de traume din adolescență, dar nu capătă suficientă greutate emoțională. Biografiile celor doi ne pun la curent cu ce li s-a întîmplat, dar nu ne fac să simțim cine sînt. Tocmai aici filmul se desparte cel mai evident de proiectele anterioare. În Close Encounters, „chemarea” distrugea ordinea domestică, avea dimensiunea unei revelații religioase și îl făcea pe Roy Neary deopotrivă vizionar, fanatic și tată care își abandonează familia. În E.T., „legătura” cobora în spațiul familiei destrămate, iar ființa venită din cosmos devenea prieten și posibilă tămăduire. În War of the Worlds, „pericolul” răsturna perspectiva – cerul nu mai promitea iluminare, ci invazie și nenorocire –, obligînd un tată absent să își asume pe deplin rolul de părinte. Fantasticul modifica, așadar, viața personajelor și le obliga să se definească prin alegeri la care altfel nu ar fi ajuns. De data aceasta, întîlnirea cu nepămînteanul pare sleită din start și nu răscolește, așa că aproape nu mai contează dacă „sistemul” reușește sau nu să-i blocheze pe eroi. Indiferența aceasta față de drama derulată pe ecran vine și din uzura formulei complotului. Regizorul a lucrat mereu cu convenții consacrate, contribuind decisiv la definirea cinema-ului popular, dar astăzi piața e suprasaturată de conspirații, devenite o formulă comodă: oferă mister, pericol și impresia că sub realitatea vizibilă există un mecanism secret care comandă totul. Recent, serialul The Boys arăta cît poate cîștiga aceeași materie printr-o tratare (auto)ironică, racordată prezentului politico-corporatist, iar Stranger Things făcea din intertextualitate și din universul experimentelor secrete din timpul Războiului Rece ingredientele unui fenomen de masă. Disclosure Day operează cu seriozitatea celui care crede că amploarea secretului îi garantează noutatea; chiar dacă uriașă pentru personaje, informația e pentru spectator aproape banală; mai fertil ar fi fost să vedem ce „pățește” după ce începe să circule: cum este manipulată, viciată, trunchiată, cum pătrunde în casele oamenilor și ce dezbateri provoacă.
Într-o epocă a imaginilor fabricate, a vocilor sintetice și a comunităților care nu mai împart aceleași criterii ale realității, merită să acceptăm că dovada nu atrage automat consens. Un extraterestru surprins de camere ar putea fi declarat fals, o arhivă autentică ar putea fi îngropată sub versiuni contrafăcute, iar revelația s-ar putea transforma în alt obiect de consum. Ce vedem aici rămîne atașat unei concepții mai vechi, anume că adevărul există, poate fi arătat și, odată văzut, dobîndește o forță morală imposibil de oprit. Este o credință nobilă, umanistă, dar insuficient confruntată cu o lume care s-a schimbat radical. Nici măcar trupurile acelea fragile, cu cranii supradimensionate și ochi negri meniți deopotrivă să neliniștească și să stîrnească empatie nu mai produc surpriza unei apariții; ființele schițate aparțin aceleiași familii vizuale consacrate de filmele sale la sfîrșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, dar oare mai pot ele fascina acum? Finalul, concentrat pe îndemnul de a asculta, enunță prea apăsat intenția proiectului. Extraterestrul vine să comunice; criza se naște din incapacitatea oamenilor de a ieși din logica fricii, controlului și exploatării – Denis Villeneuve reușește să nuanțeze mult mai bine aceeași idee în Arrival (2016). Îl regăsim astfel pe Spielberg în forma sa cea mai recognoscibilă, convins că întîlnirea cu celălalt poate deveni o experiență transformatoare, dar acolo unde claviatura de lumini și sunete metamorfoza comunicarea într-un moment pur cinematografic, iar degetele lui Elliott și E.T. făceau din apropiere o imagine imposibil de uitat, Disclosure Day îți spune să asculți după ce ți-a explicat timp de două ore și jumătate ce trebuie să auzi. Întrebarea e cum poți concura cu propriul imaginar după ce cultura populară l-a absorbit și l-a transformat într-un repertoriu de clișee. Pentru a-l recupera, ar fi (fost) nevoie de un demers mult mai relaxat și ludic (ca fabulosul Ready Player One, 2018) și mai puțin sigur că simpla existență a revelației mai este suficientă în secolul XXI. Genericul intră și poți, finalmente, pleca liniștit.
Ion Indolean este critic de film.
