Despre tinerii prezentului se spune adesea că sînt greu de încadrat. Că îşi cer drepturile prea repede, că schimbă locuri de muncă, limbaje, sensibilităţi şi coduri sociale înainte ca generaţiile mai vechi să apuce să le înţeleagă. Uneori sînt acuzaţi că nu mai au răbdare sau bun-simţ, că nu mai respectă reguli pe care alţii le consideră fireşti. Asemenea etichete spun, poate, la fel de mult despre cei care le formulează. Fiecare epocă pare să-şi privească tinerii cu un amestec de fascinaţie, teamă şi iritare. Întrebarea devine atunci inevitabilă: cum stăteau lucrurile cu generaţiile trecute? Şi, mai ales, cum îi vedea societatea care încerca să-i formeze?
În cinematografia românească de actualitate din anii ’70-’80, tinerii apar rareori doar ca personaje. Am scris pe larg despre asta în cartea Opinie, prudenţă şi cenzură şi reiau aici, pe scurt, subiectul, cu un prilej la care voi ajunge spre final. De cele mai multe ori, ei sînt portretizaţi ca indivizi aflaţi încă în lucru: materie socială modelabilă, energii şi temperamente care trebuie orientate. Şcoala, familia, uzina, armata, colectivul şi iubirea nu sînt doar medii narative, ci şi instrumente de formare. Un tînăr nu trebuie doar să crească, ci să crească bine. Iar „bine” înseamnă, în logica epocii, să devină util, disciplinat, responsabil, integrat.
Această miză traversează multe producţii ale perioadei. Gaudeamus igitur priveşte adolescenţii aflaţi în pragul facultăţii, într-un Cluj al promisiunii şi modernizării. Fata Morgana şi alte poveşti asemănătoare folosesc conflictul dintre generaţii pentru a-i arăta pe cei ce refuză privilegiul, vor să „o ia de jos” şi să se valideze prin muncă. În trilogia lui Nicolae Corjos – Declaraţie de dragoste, Liceenii, Extemporal la dirigenţie –, adolescenţii sînt domesticiţi într-un registru mai luminos, sentimental, apropiat de cinema-ul popular al anilor ’80. De cealaltă parte, Un film cu o fată fermecătoare, Reconstituirea, Prea tineri pentru riduri sau Septembrie lucrează în „rană”: tinerii nu mai sînt doar viitori cetăţeni-model, ci şi purtători ai unei nelinişti pe care sistemul nu ştie mereu să o absoarbă. În cartea mea, am urmărit tocmai această tensiune: între funcţia educativă impusă cinematografiei şi realitatea mai ambiguă care scapă, uneori, din interior.
Septembrie, realizat de Timotei Ursu la sfîrşitul anilor ’70, este un caz relevant pentru această discuţie. Nu pentru că ar fi un titlu radical sau explicit critic, ci pentru că lasă să se vadă, sub mesajul oficial, imaginea unei tinereţi greu de disciplinat. În centrul său se află Vali, interpretat de Geo Costiniu, un tînăr rebel, seducător, instabil, cu geacă de piele şi o dorinţă de reuşită pe care nu vrea sau nu poate să o susţină prin muncă. El nu e opozant politic. Problema, din perspectiva lumii care îl judecă, e alta: nu se lasă aşezat. Aici apare diferenţa dintre tînărul recuperabil şi cel irecuperabil. În multe naraţiuni ale epocii, abaterea e permisă doar ca etapă temporară. Personajul greşeşte, dar înţelege, se căieşte, reintră în colectiv, acceptă munca, îşi asumă responsabilitatea, iar sistemul îşi confirmă astfel eficienţa pedagogică. Dar există şi figuri care nu se mai întorc. În carte le-am numit „inamici totali”: nu monştri sau răufăcători puri, ci indivizi care nu pot fi reintegraţi în ordinea morală pe care socialismul o proiectează despre sine. Vali aparţine acestei categorii: nu lucrează, se mişcă prin mici expediente la limita legii, intră într-un cerc toxic şi îşi dă seama prea tîrziu că a greşit. Sfîrşitul lui are funcţie pedagogică: spectatorul trebuie să înţeleagă că farmecul fără muncă, ambiţia fără disciplină şi libertatea fără integrare duc spre prăbuşire.
În jurul lui Vali, povestea de dragoste cu Anişoara, interpretată de Anda Onesa, capătă ceva din mitologia lui Bonnie şi Clyde, trecută prin filtrul cenuşiu al cinema-ului comunist: seducţie, fugă, inconştienţă şi un final care trebuie să restabilească ordinea. Întîlnirea lor are ceva intens şi trecător, ca o paranteză deschisă într-o lume care nu le oferă prea mult timp. Poate de aceea nu rămîne doar demonstraţia despre ratarea unui tînăr care nu vrea să muncească, ci şi imaginea unei vîrste care se consumă repede, înainte să ştie ce pierde.
Muzica lui Adrian Enescu amplifică această impresie. Leitmotivul muzical al peliculei are o calitate aproape fantomatică: învăluie fără să comenteze acţiunea. Versul „Vine o vîrstă, vine o veste, vine o vreme” (autor: Romulus Vulpescu) sugerează că tinereţea de aici se află în pragul unei veşti pe care nu ştie încă să o numească. Poate fi iubirea, maturizarea, pedeapsa sau ratarea. Pentru mine, Adrian Enescu nu rămîne doar un nume din genericul acestei poveşti. În 2016, cînd am ajuns cu debutul meu Discordia la TIFF, am avut şansa să colaborez cu el. Întîlnirea a fost una dintre acele experienţe rare în care istoria cinema-ului românesc încetează să mai fie abstractă şi capătă voce, gest, umor. Dispariţia lui, la scurt timp după aceea, a lăsat în urmă un amestec greu de separat între norocul întîlnirii şi nedreptatea pierderii. De aceea, cînd revăd filmul, nu îmi revine în minte doar un titlu de la sfîrşitul anilor ’70, ci şi o textură sonoră, o legătură între generaţii, o memorie care nu trebuie lăsată să se stingă.
Poate tocmai de aceea, Septembrie merită revăzut acum: pentru ceea ce păstrează din presiunea unei epoci. Imaginea unor tineri pe care sistemul încerca să îi modeleze. Vali, cel care nu poate fi recuperat. Anişoara şi fragilitatea ei. Muzica universului lor. Tensiunea dintre lecţia pe care scenariul trebuie să o predea şi viaţa care scapă de sub capacul moralei. Faptul că această reîntîlnire are loc la TIFF.25 îi dă o greutate aparte. Ediţia aniversară include o proiecţie specială, în contextul Premiului de Excelenţă acordat actriţei Anda Onesa. Dincolo de noutăţi, invitaţi şi premiere, aceasta mi se pare una dintre funcţiile discrete ale unui festival: să readucă în prezent titluri, chipuri şi voci care altfel riscă să dispară din conversaţia noastră despre viaţă şi cinema.
Ion Indolean este critic de film.
