Mă uit la un meci de fotbal și-mi rămîne imprimat pe retină momentul în care soarta începutului se decide printr-o simplă aruncare a monedei. Două fețe lucioase, un gest mecanic și o clipă suspendată în aer, de atît este nevoie ca întîmplarea să aleagă cine pornește jocul. În rotirea aceea scurtă intuiesc ecoul unei alegeri mai profunde şi, poate, de aceea dilema îmi seamănă cu o răspîntie, iar aruncarea monedei cu momentul tensionat de dinaintea deciziei. Cap sau pajură? Două cărări divergente, fiecare promițînd o victorie, dar ascunzînd, în același timp, posibilitatea unei pierderi. Orice alegere ne desparte de ceea ce am fi putut fi, iar drumul pe care îl urmăm ne poartă nu doar înainte, ci și în adîncul propriei conștiințe.
Eu, personal, mă aflu la o răscruce și sînt chinuit de următoarea întrebare: este mai importantă libertatea individuală decît binele colectiv? Sînt încă un elev și, din reflex de om curios, mă-ndrept spre cele învățate sau deprinse în anii de școală ce imediat se vor termina. De la primele comunități umane pînă la marile civilizații, omul s-a aflat mereu între două chemări discrepante: dorința de a fi liber și nevoia de a aparține. Ambele trasee pe care poate porni cineva oferă cîte un răspuns vag liniștitor și surprinzător de simplu. Eu cunosc bine doar o parte a monedei, știu bine al cui este capul de pe o parte a monedei, este al meu și-mi știu bine limitele și adîncimile, dar de partea cealaltă a monedei mele nu se află doar o pajură. Rotațiile rapide ale monedei îmi cer o tranșare la fel de rapidă a propriilor dileme. Privesc pajurile în ochi și vreau să înțeleg dacă libertatea mea se poate ridica fără a răni zborul celorlalți.
Știu că libertatea este esența demnității umane și motorul inovației. Ea nu e doar lipsa constrîngerilor, ci spațiul vast în care omul își zidește sensul. Nu înseamnă doar putință, ci prilejul de a alege și de a suferi consecințele. Jean-Paul Sartre consideră că omul este condamnat să fie liber, iar în eliberarea sa se ascund atît îndreptățirea, cît și responsabilitatea de a acționa conform propriei voințe. Cred că simt această condamnare mai întîi în alegeri aparent banale, cînd trebuie să mă hotărăsc dacă să tac sau să spun ce gîndesc, dacă să mă conformez ori să-mi apăr ideile. Simt că orice pas al meu are greutate și, ca încă elev ce mă aflu, dar și ca cititor constant, arunc moneda în literatură, acolo unde personajele trăiesc intens ceea ce eu doar gîndesc, pentru a înțelege chipurile acestei libertăți.
Primul la care mă gîndesc este Victor Petrini, acuzatul și pedepsitul pe nedrept al regimului comunist. Inițial, vinovatului fără vină i se răpește libertatea și i se confiscă viața. Totuși, nu capitulează interior și ironizează absurditatea sistemului, păstrîndu-și intactă autonomia spirituală. Tragedia independenței stă în contrast: cu cît suveranitatea interioară este mai vie, cu atît lumea exterioară caută să o zdrobească. Libertatea îi este anulată de totalitarismul care impune un bine colectiv greșit.
Albert Camus a ales să se înscrie pe același drum lăuntric. În romanul Străinul, realitatea lui Meursault este lipsită de semnificație. Moartea mamei sale, iubirea, crima comisă și condamnarea apar toate ca niște evenimente întîmplătoare, fără sens. Meursault șochează prin indiferența sa, refuză să joace rolurile tradiționale impuse de societate și își acceptă pedeapsa, și-mi pare că tocmai sinceritatea și detașarea în fața morții îl eliberează. Trăiește conform propriei conștiințe, chiar dacă este condamnat de ceilalți. În acord cu soarta personajului său, Camus susține că Libertatea nu constă în primul rînd în privilegii, ci în responsabilități. Omul liber este blestemat să sufere consecințele acțiunilor sale. Să mă aleg pe mine și libertatea mea?
Întorcînd moneda și pornind pe traseul celuilalt chip, calea colectivismului pare mai echilibrată și mai facilă, în opoziție cu dulceața și povara libertății personale. Binele colectiv reprezintă suma intereselor diferiților indivizi și o stare de siguranță și echilibru. Dacă necondiționarea este respirația fiecăruia, atunci colectivismul simbolizează aerul comun. Aristotel afirma că omul rămîne neîmplinit dacă este alienat de comunitate, fiindcă are nevoia fundamentală de interacțiuni sociale pentru a-și realiza potențialul. Poate de aceea, chiar și atunci cînd am încercat să-mi apăr libertatea, am descoperit că nu pot trăi izolat. Mi-am simțit echilibrul în prietenii și în oamenii care m-au contrazis, dar m-au ascultat. Așadar, încă nu pot decide și merg mai departe în căutarea mea de comori prin literatură.
Caut sprijin în Crimă și pedeapsă a lui Fiodor Dostoievski și urmăresc cum sărăcia apăsătoare și iluzia propriei superiorități îl împing pe Raskolnikov, tînărul rătăcit, să sufoce scînteia vieții din sufletul Alionei Ivanovna. Raskolnikov ucide crezînd că slujește binelui comun, dar iluzia se spulberă curînd. Vinovăția îl mistuie, iar realitatea îl izbește fără avertisment. Calculul individualist și abstract ignoră binele comun real: apropiații victimelor suferă, iar echilibrul moral al comunității este destabilizat.
Ca în fața unei fotografii cu o pădure de spînzurați privesc spre Apostol Bologa, personajul zdrobit de dileme al lui Liviu Rebreanu. Decizia lui ia forma unui sacrificiu care ilustrează maniera tăcută prin care conștiința se topește în armonia tuturor și-mi pare că în această renunțare nobilă la binele propriu se ascunde grandoarea ființei umane.
Nu știu în ce măsură lecturile mele mă pregătesc pentru pajurile de pe cealaltă față a monedei. Mă întreb dacă locul meu se află în această Românie actuală, în care uneori mă simt de-a dreptul îndemnat să-mi părăsesc țara sau să-mi exercit libertatea de a pleca. În acești 18 ani petrecuți aici am învățat să-mi prețuiesc țara, însă, cu cît sînt tot mai aproape de o vîrstă întrucîtva matură, observ de aproape efectele negative ale deciziilor luate de Guvern. Prin tăierea burselor și comasarea școlilor cu efective reduse de elevi, statul pare să-și taie singur rădăcinile atunci cînd ne lasă fără sprijin, ca și cum nu ar mai crede în mugurii din care va răsări viitorul. Cum să trăiesc într-o țară care smulge resurse din cea mai importantă instituție a ei, exact atunci cînd adună cel mai mic număr de participanți la probele de bacalaureat din ultimii douăzeci de ani?
La capătul călătoriei mele printre cărări răzlețe, meditez asupra răspunsurilor pe care mi le-ar putea furniza personajele din literatură. Uneori mă simt ca Petrini, ironic și neînduplecat, alteori ca Bologa, gata să ard pentru ceilalți, iar în clipele de singurătate mă descopăr în Meursault, rece și dezinteresat, dar și în Raskolnikov, înspăimîntat de propria vină. Tocmai de aceea impasul nu se stinge, ci se transfigurează într-o revelație: libertatea mea și binele colectiv nu sînt două căi potrivnice, ci două fețe ale aceleiași monede. Individul care se închide doar în sine riscă să se prăbușească în abisul solitudinii, iar comunitatea care strivește omul pentru a-și impune ordinea devine un spațiu al mutilării sufletești. Știu că adevărul este acolo, undeva, între cele două extreme și brusc înțeleg că alegerea nu este între mine și ceilalți. Poate nu trebuie să aleg, ci să dau sens ambelor realități. Libertatea autentică nu se ascunde nici în cap, nici în pajuri, ci acolo unde moneda își taie drumul, pe muchia ei fragilă. Nu știu încă în ce fel îmi voi construi propria libertate în acord cu ceilalți, dar mi se pare că eu, capul, am îmblînzit pajurile.
Jean Cristian Buta a obținut locul al II-lea la Concursul Național de Eseuri pentru Liceeni, ediția 2025, organizat de revista noastră. Este elev în clasa a XII-a a Liceului Teoretic „Apáczai Csere János” din Cluj-Napoca.
.jpg)
