„Regardez là: un, deux, trois, quatre, cinq fumées! Cinq famadihanas d’un coup!”, anunță Dina, șoferul meu, cu o umbră neașteptată de emoție. Dina este departe de a fi un simplu angajat; e managerul Hotelului Valiha unde sînt cazat – un personaj fascinant care a petrecut douăzeci de ani în China studiind informatica și, desigur, vorbește fluent chineza. Nu știu dacă s-a simțit flatat de interesul meu pentru tradițiile malgașe, dar cînd a auzit că famadihana, ritualul de exhumare și reînhumare a rudelor decedate, era experiența pe care mi-o doream cel mai mult în Madagascar, s-a oferit să mă ducă la una cu 4x4-ul său. „De fapt, nu vreau să merg”, mărturisește el. „Drumul este prost și nu ai altceva de făcut acolo decît să mănînci și să bei. Dar este familia soției mele cea care organizează ceremonia și tot ei dețin hotelul… Așa că, dacă nu particip, se vor supăra.”
Destinația este Andakandrano, la aproximativ 120 km în regiunile înalte, la sud de Antananarivo, și îi sînt profund recunoscător pentru oferta sa. Voi merge ca un oaspete privilegiat – avem chiar o invitație elegantă, pliabilă, cu imagini cu muzicieni ai armatei din secolul al XIX-lea și munți de orez – într-un sat izolat unde nici un taxi-brousse sau mașină obișnuită nu ar îndrăzni să se aventureze.
Am văzut partea mea de drumuri proaste în Madagascar, într-o călătorie sălbatică și plină de adrenalină de la Antananarivo la Morondava, dar ultimii douăzeci de kilometri de la drumul principal asfaltat sînt extrem de dificili chiar și pentru puternicul 4x4 al lui Dina. Pămîntul roșu este brăzdat de șanțuri longitudinale adînci care ar scufunda mașina fără vreo șansă de tracțiune dacă am cădea în ele, așa că Dina conduce pe crestele înguste ce mărginesc șanțurile, balansîndu-se violent la stînga și la dreapta, urmîndu-le traseul sinuos.
Nu există alte vehicule, doar oameni care străbat distanța pînă la Antanifotsy, cel mai apropiat oraș de pe drumul principal, pe jos, desculți sau în papuci, în ciuda frigului de iarnă de aproximativ 10° C. Peisajul este frumos, plin de terase de orez așezate în straturi pe coline, iar cerul gri și înnorat oferă o lumină difuză, mai bună pentru fotografie decît umbrele dure și supraexpunerile specifice unei zile însorite.
Nu era prima mea famadihana. Știam la ce să mă aștept după ce cu cîteva zile înainte am dat peste o procesiune dansantă în cartierul Ambohidroa din Antananarivo. Eram într-o mașină care mergea spre un complex de temple chinezești situat la aproximativ cincizeci de kilometri în afara Tanei (cum este denumit adesea Antananarivo), cînd am auzit bătăile tobelor pe o alee îngustă în pantă și am zărit o mulțime de tineri dansînd cu bucuria dezlănțuită a unei înmormîntări jazz din New Orleans, o asemănare accentuată de culoarea pielii. I-am spus lui Jacky, șoferul și prietenul meu malgaș, că trebuie neapărat să cobor și am alergat prin mulțime pentru a fotografia și a afla informații despre desfășurarea ulterioară a evenimentelor.
Sunetul venea de la o primă fanfară – tarika hira gasy – ai cărei membri purtau tricouri roșii asortate, cu mîneci lungi verzi și șepci roșii. Procesiunea era condusă de o tobă mare, albastră și roșie, urmată de trompete, un trombon și un clarinet. Numele fanfarei, Mahasaky, cu sensul amuzant de „cel care îți face sete”, era brodat cu mîndrie pe mîneci. Mulțimea, alcătuită aproape exclusiv din copii și adolescenți, se strecura printre muzicieni, fetele tinere etalîndu-și talentele la twerking (scuturat de fese).
În vacarmul infernal am încercat să găsesc un bun vorbitor de franceză și am avut noroc; de la prima încercare am dat peste un domn cu un bebeluș în brațe care a strigat adresa cimitirului în aplicația de înregistrare a telefonului meu. I-am luat și numărul de telefon pentru o dublă verificare, deoarece nu auzeam nimic în cacofonia instrumentelor de alamă și a tobelor. Am aflat că adunarea la cimitir era după ora 14, așa că Jacky a sugerat să continuăm spre templul chinezesc, dar traficul era atît de aglomerat încît, la jumătatea drumului, am decis să ne întoarcem. A fost o decizie inspirată; întoarcerea la Tana a durat de două ori mai mult decît mă așteptam.
La ora 14, cimitirul Bisericii Fitiavana din cartierul Ambatolampy Antehiroka era deja plin. Am observat sticle de bere, rom și whisky scoase la vînzare și efectul lor euforic asupra unor bărbați și femei. O orchestră malgașă numeroasă, Mangarana Saints, în mantouri roșii și albastre, cînta o melodie stridentă și repetitivă, atrăgînd petrecăreți de toate vîrstele aproape de fanfară, iar participanții de toate vîrstele și ambele sexe erau prinși de ritmul tobelor, trompetelor și clarinetelor. Femeile, în special, dansau cu bucurie și abandon deplin, mișcările ample ale șoldurilor în colanți amintindu-mi de versurile formatiei Queen: „Fat bottomed girls you make the rockin’ world go ’round”.
Toată lumea voia să fie fotografiată. Un grup de copii m-au înconjurat și m-au tras de haine, iar adulți de vîrstă mijlocie, vorbitori de franceză, foarte mîndri de tradițiile lor, m-au întrebat unde vor fi publicate fotografiile.
„Întoarcerea oaselor”
Cuvîntul famadihana, care înseamnă literal „întoarcerea oaselor”, nu a fost atestat în nici o literatură pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ceremonia s-a dezvoltat în regiunile înalte centrale, în special printre grupurile etnice Merina și Betsileo, în secolele XVII-XVIII. Deși are rădăcini în vechi obiceiuri austronesiene de înmormîntare secundară și în venerarea africană a strămoșilor, seamănă cu ritualuri din alte regiuni precum Sulawesi, Borneo și Filipine, dar nicăieri corpurile reînfășurate nu sînt purtate pe umeri într-un dans exaltat.
Încet, zeci de cadavre au fost scoase din morminte și așezate unul lîngă altul, veșmintele albe purtînd numele clar al decedaților. Familiile le-au așezat pe rogojini, scoțînd doar giulgiul exterior, corpurile rămînînd încă învelite în giulgiurile interioare, și le-au reînvelit cu grijă în noi veșminte albe, scriindu-le numele corespunzător. Apoi membrii familiei s-au adunat lîngă trupuri, îmbrățișîndu-le cu dragoste sau atingîndu-le cu respect. Cîteva fete au vărsat pentru scurt timp cîteva lacrimi, dar durerea lor s-a transformat curînd în rîs.
Apoi a erupt scena cea mai suprarealistă: trupurile înfășurate au fost ridicate pe umerii rudelor, iar un dans frenetic, păgîn, a început în praful de pe pămînt. Toată lumea voia să participe și să atingă, să strîngă sau să ciupească un trup înfășurat. În mijlocul acestui haos, unde oamenii și cadavrele se ciocneau între ei, uneori scăpînd trupurile pe jos, privite de aproape corpurile învelite păreau creaturi vii – anaconde uriașe sau dragoni chinezești din hîrtie plutind pe o mare de oameni. Dansul a continuat mai mult de o jumătate de oră într-o atmosferă de rîsete și jubilare, pînă cînd trupurile au fost purtate de mai multe ori în jurul mormîntului și apoi, unul cîte unul, reînhumate.
Satul de munte Andakandrano este departe de a fi bogat, dar familia care organizează această famadihana este înstărită, așa că își permite să hrănească întreg satul. La sosirea noastră, bărbații din familie și prietenii gătesc orez și carne – porc și vită – în oale uriașe, pe focuri deschise. Se simte un miros pătrunzător venind de la bucățile de porc grase, unele fierte, altele prăjite, iar un nor continuu de abur se ridică din cazanele clocotind aliniate.
Femeile, strînse în jurul unei mese pline cu farfurii, servesc sătenii adunați în curtea interioară și vor spăla vasele după aceea. Oamenii mănîncă pe mai multe rînduri, curtea fiind prea mică pentru întreaga comunitate, așa că grupurile așteaptă răbdătoare afară pentru rîndul lor. Adulții mănîncă așezați la mese lungi, paralele, în timp ce majoritatea copiilor se culcă într-un oval delimitat de mese și de casă.
Madagascar are una dintre cele mai mari rate de sărăcie și malnutriție din lume – la un nivel „alarmant” de 41 pe Indicele Global al Foametei, corespunzător unui procent de 40% malnutriție –, iar imaginea copiilor zdrențuroși, desculți, în fața farfuriilor metalice, este un portret puternic al acestei suferințe. Și totuși, în loc să-și înghită masa pe nerăsuflate – o masă pe care părinții ei cu siguranță nu și-o permit de multe ori pe an –, o fetiță din fața mea găsește timp să se joace cu lingura, mișcînd-o perpendicular în sus și în jos pe farfurie, un portret al inocenței copilăriei.
Simt nevoia să văd mai mult. Nu trebuie să traversez drumul și să merg un kilometru pînă la cele cinci famadihana văzute mai devreme; fumul ce se ridică dintr-un grup apropiat de case pare promițător. Și aici o fanfară cîntă și oamenii dansează, mulți sub influența romului Dzama și a omniprezentei beri Three Horses. Dar un mesaj de la Dina mă informează că prezența mea este necesară. Mă întorc și o perdea de plastic este trasă la o parte în spatele unei tarabe cu băuturi, și intru într-un spațiu întunecat. Pe bănci și găleți răsturnate, în întuneric stau membri ai familiei și prieteni, fiecare cu o bere în mînă. „Asta trebuie să fie salonul VIP, presupun” glumesc eu.
Sînt prezentat cumnatului și cumnatei lui Dina și mi se oferă o sticlă rece de 660 ml de THB. A fost prevăzător din partea mea să accept mai devreme să gust carnea direct din cazane, știind că berea va juca un rol mai tîrziu. Nu rămîne altceva de făcut decît să ciocnim pentru cei plecați pentru totdeauna, să turnăm cîteva picături pe pămînt în memoria lor și să bem. Apoi Dina îmi spune că mai multe trupuri au fost exhumate și că o lungă procesiune se îndreaptă spre mormintele familiei – o scenă pe care trebuie să o surprind.
Condus de steagul malgaș, un grup de aproximativ o sută de persoane se mișcă într-un șir indian admirabil peste coline, călcînd pe terenuri cultivate și trecînd prin pîraiele formate de ploile recente. Nu se vede nici un cimitir, dar sunetul strident al alamelor și bătăile puternice ale tobelor îi ghidează pe drum. Destinația nu este un cimitir formal, ci două mausolee impunătoare alăturate, cu portile sub cruci orientate auspicios spre nord.
Sute de oameni înconjoară deja mormintele, cu zeci de alți curioși cocoțați pe acoperișuri, filmînd cu telefoanele. Vînzători locali vînd mîncare și băuturi, copiii se joacă, iar atmosfera este ca de bîlci. Nu e prea tîrziu pentru a fi martor la scoaterea trupurilor și schimbarea giulgiurilor. Mai multe fanfare umplu aerul cu melodii stridente și concurente, în timp ce familiile dansează cu trupurile strămoșilor pe umeri. O mamă tînără și fiica ei sînt singurele care plîng; mama își șterge lacrimile, în timp ce fiica suspină deschis la vederea trupurilor rudelor învelite împreună. Mai mulți oameni se cațără pe acoperișurile mormintelor pînă cînd izbucnește o ceartă între doi bărbați de pe morminte diferite, cu strigăte și arătări cu degetul. Bătrînii intervin și îi liniștesc pe cei doi, iar după puțină circumambulație și ceva mai mult dans, mai multe trupuri sînt purtate în linie pentru reînhumare într-unul dintre mausolee, în fața mai multor rînduri de curioși.
Frontispiciul mormîntului este inscripționat: „Descendenții lui Rainimgory și Rainisambama”, identificînd linia ancestrală care deține impresionantul monument funerar. În cultura malgașă, mormintele nu aparțin indivizilor, ci întregilor linii familiale. Aceste structuri solide, din piatră și ciment văruit, contrastează puternic cu casele de chirpici ale sătenilor și sugerează importanța prezenței strămoșilor în viața celor vii. Prin exhumare, reînveșmîntare și dansul cu rămășițele, familiile își afirmă simbolic coeziunea socială, recunoștința față de strămoși și speranța că aceștia îi vor proteja și nu îi vor bîntui.
Ceremonia se va încheia prin sigilarea din nou a intrării în mormînt cu pămîntul original. Mai tîrziu în noapte, astrologul și cîteva ajutoare vor reveni pentru a efectua o fanidi-pasana sau fanidiana – o „încuietoare magică” pentru mormînt –, îngropînd obiecte mistice în jurul ușii pentru a ține spiritele morților înăuntru.
Privesc înhumarea haotică a primelor trupuri de pe o movilă chiar în fața ușilor mormîntului și decid că am stat destul. Lumina este slabă și va dispărea în jumătate de oră, făcînd dificilă realizarea de fotografii bune, iar noi avem încă un drum de trei ore pînă la Antananarivo. Dar mă simt înălțat. Am venit în Madagascar sperînd să văd o famadihana și am ajuns să fiu cufundat în mai multe – o experiență dincolo de tot ce mi-aș fi putut imagina.
Corneliu Cazacu este fotograf.
Credit foto: C. Cazacu
