# Radu Umbreș, Neîncrederea. Cum funcționează România profundă. O cercetare antropologică, Editura Humanitas, 2024.
Nici nu mai știu unde am citit propoziția următoare: „Cunoașterea lumii este de natură emoțională“. Cert este că mi-a rămas gîndul la ea. Spune un adevăr. Omul nu poate fi cunoscut pe calea științelor exacte, excelent folosite și aplicate atunci cînd vine vorba despre științele naturii. Omul este însuflețit. Ca urmare, nu poate intra într-o formulă matematică, indiferent cît de sofisticată ar fi ea. De aceea îi îndemn mereu pe mai tinerii mei colegi cercetători din zona economiei – sau din cea mai largă a științelor sociale – să folosească cu mare atenție matematica. Instrumentele folosite pot fi adesea foarte înșelătoare și atunci concluziile pot fi prea depărtate de esența fenomenului analizat. Omul trebuie să înțeleagă oamenii și să vorbească despre ei. Este ceea ce face autorul nostru, vorbind despre poporul său, poporul român, plecînd de la exemplul simplu al unui sat oarecare.
Am început așa aceste rînduri pentru că azi vom vorbi despre o carte frumoasă. Una care respectă cerințele despre care tocmai aminteam. Este o carte despre români scrisă prin observație directă, cu multă inteligență și cunoaștere în domeniul filosofiei sociale. Cartea se cheamă Neîncrederea. Cum funcționează România profundă. O cercetare antropologică (Editura Humanitas, 2024). Este bine că se scriu asemenea cărți și-l felicităm pe autor. Numai prin asemenea lucrări efortul de cunoaștere a poporului nostru, a sufletului său, va continua. Și avem în spatele nostru multe încercări. Dacă ar fi să-l amintim doar pe Constantin Rădulescu-Motru ar fi de ajuns. Sufletul poporului nostru este tema acestei lucrări deși autorul nu o spune direct. A scris, așa cum atestă și titlul, o lucrare despre principalul neajuns al relațiilor dintre români – neîncrederea. Pentru că orice s-ar spune, asta este ceva vizibil cu ochiul liber. Românii nu au încredere unii în alții. De unde vine această neîncredere? Celălalt este, în cazul nostru, principalul dușman și potențialul pericol. De ce se întîmplă asta?
Studiul despre care discutăm aici a fost realizat într-o comunitate de mărime mică din nordul Moldovei. Este vorba despre un mediu rural relativ izolat, care trăiește după reguli proprii. Umbreș a fost acolo, a trăit acolo și a scris despre acei oameni prin cunoașterea lor ca urmare a unui contact direct și pe o perioadă de doi ani. Este vorba despre un studiu de antropologie care încearcă să demonstreze că neîncrederea este un mod de a fi și să descopere rădăcinile acestei neîncrederi.
Comunitatea luată în studiu are cîteva trăsături: este una mică, izolată, de tip rural, relativ omogenă sub aspect rasial, este o comunitate de tip agrar care se bazează pe munca pămîntului, legăturile cu lumea exterioară sînt slabe și cu totul întîmplătoare. Cercetarea autorului nostru s-a desfășurat într-un sat denumit generic Săteni. Iar după perioada de observație despre care vorbim, autorul arată: „Fie din cauza propriei inabilități etnografice, fie din cauza standardelor prea stricte, am conchis că Săteniul nu are o instituție culturală care să contrapună principiilor morale bazate pe relații de familie unitatea simbolică și concordia între toți membrii societății. Nu am putut observa nici o formă socială de depășire a neîncrederii atît de larg răspîndită și normativă. Nu există nici o tradiție și nici un eveniment care să se afle în contradicție cu separarea epistemică și morală dintre sferele sociale, suspiciunea generalizată, conflictul omniprezent și lipsa de cooperare” (Radu Umbreș, Neîncrederea. Cum funcționează România profundă. O cercetare antropologică, Editura Humanitas, 2024, p. 363). Concluzia aceasta este un fel de certificat greu în dreptul întinderii culturale și geografice numite România. Cu toate că cercetarea s-a realizat într-un sat, acest sat poate fi socotit a fi țara noastră.
Momentele în care sătenii din Săteni, obiectul cercetării, se solidarizează și cooperează sînt foarte rare și cu totul pasagere. Sătenii se solidarizează și se relaxează ca relații între ei în momentul în care un val de prosperitate ajunge peste ei. Este vorba în carte despre revărsarea unui lac plin de pește din care fiecare duce acasă cît poate. După ce acest episod trece, cei din Săteni revin la încrîncenarea obișnuită, adică la vechiul lor mod de viață. Desigur, observă Umbreș, „...reprezentările și comportamentele oamenilor nu sînt rigide, ci se adaptează la circumstanțe. (...). Cu riscul de a acorda prea multă atenție unor fapte anecdotice, îndrăznesc să cred că acele zile fericite (cele în care comunitatea din Săteni este brusc lovită de un val neașteptat de prosperitate, n.n.) pot fi considerate un experiment natural, care combate ideea că oamenii din sat sînt, într-un mod fundamental și imuabil, suspicioși pînă la paranoia și cronic necooperativi, sau strict egoiști de o manieră esențială și constantă, fie din cauza culturii, fie a înclinațiilor mentale, fie a amîndurora” (op. cit., pp. 364-365).
Ce se întîmplase atunci cînd sătenii din Săteni au dat brusc de un val de prosperitate adus de un impuls exterior? Autorul subliniază foarte bine: jocul economic cu sumă nulă, încrîncenat și agresiv, s-a transformat într-unul cu sumă pozitivă, relaxant și care permite deschiderea și cooperarea. Deci se poate conchide că oamenii nu sînt în mod fundamental egoiști și necooperanți (op. cit., p. 365). Asta nu vine din gena lor, ci din viața lor. Condițiile economice și izolarea de tip geografic și cultural dau naștere unui profil închis, ermetic, conflictual. Atunci cînd aceste condiții se modifică, oamenii își recapătă capacitatea de interrelaționare, de cooperare. Devin în mod natural relaxați și altruiști. Jocul economic deschis duce la apariția omului deschis. Odată eliberat de frica supraviețuirii, de frica foamei, omul se relaxează și începe să-și prețuiască și să-și valorizeze semenul. Cele două tipuri de jocuri sînt bine cunoscute printre economiști și antropologi. Și nu numai în comunitățile din România. Natura omului occidental stă sub semnul acestei dualități.
Încrederea, atunci cînd există, este puternic personalizată și individualizată. Cel mai adesea, această personalizare se oprește la familie și rudenie. În asemenea comunități, indiferent dacă vorbim despre sate sau țări, familia este nucleul esențial de supraviețuire și manifestare individuală. Familia și familia extinsă sînt baza existenței. Familia este răspunsul la secretul supraviețuirii în asemenea condiții de neîncredere și lipsă de cooperare. Prin intermediul rudeniei se protejează existența fizică, biologică. Acolo se elaborează un cod moral foarte puternic ce impune cooperarea și întrajutorarea. Pe cît este de slab codul moral construit în afara familiei, pe atît de puternic este cel care conduce familia și rudenia. Stabilitatea supraviețuirii în timp este dată de munca susținută și de către sprijinul familiei. Este tipic pentru societățile de tip agrar, închis, un asemenea mod de organizare. Totul este gîndit sub forma unui scut. A intra într-o familie sau a-ți construi o familie este secretul însuși al existenței. De aceea pragul constituirii familiei era esențial pentru tineri.
Neîncrederea, în asemenea comunități, este singura soluție de protecție față de un exterior agresiv, cu care fiecare individ se află într-o competiție directă. Radu Umbreș arată: „Diferitele forme de neîncredere protejează localnicii împotriva eșecurilor și pericolelor din cooperare, a spolierii sau a înșelării sau a altor cazuri de asimetrie păguboasă a intereselor. Echilibrul social care rezultă din această abordare foarte prudentă a interacțiunii sociale rămîne unul de nivel scăzut, cu multe forme de ineficiență și ratare a beneficiilor aduse de cooperare. Aceste eșecuri provin din limitele impuse de factorii externi indivizilor ca ecologia, tehnologia, istoria și politica națională, dar și din cauze interne actorilor ca disponibilitățile reduse de încredere, suspiciunea generalizată, cunoașterea incompletă sau oportunismul îngust” (op. cit., p. 370). Avantajele neîncrederii sînt cele care precumpănesc. Este preferată neîncrederea pentru că lumea rurală despre care se vorbește nu este una a prosperității, a plus-produsului, dimpotrivă.
Munca și filosofia pămîntului sînt cele care dau profilul sufletesc în cazul comunităților agrare. Aici nu putem vorbi despre un joc economic cu sumă pozitivă pentru simplul fapt că pămîntul este același. Nu se lungește și nici nu se lățește. Pămîntul este mărginit și, ca urmare, totul trebuie să aibă o rapidă finalitate. Munca lui se făcea cu brațele, de către aceiași oameni. Nu era nevoie de oameni noi pentru aceeași muncă. Un om nou însemna o gură în plus la masă. Iar bucatele erau mereu puține și neîndestulătoare. Pămîntul era cel care dădea familiei o egalitate și o stabilitate în raport cu orice și cu oricine. Cooperarea nu era necesară. Pentru ce ar fi trebuit să coopereze oameni care tot timpul făceau același lucru, ani și ani, sute și sute de ani? Iar viața acestor oameni nu era ușoară. Faptul că depindeau de natură era de ajuns. Dacă natura nu era darnică se putea muri foarte ușor de foame. Și chiar s-a murit de foame. Instabilitatea politică din jurul lor a fost un alt factor de retragere în familie și spre rudenie. Nu se putea avea încredere în străin pentru că străinul aducea mereu atacuri asupra stabilității și liniștii. Pămîntul este cel care a creat un suflet limitat ca reprezentări despre lume și a întreținut semisălbăticia. Numai că, prin pămînt, supraviețuirea a fost garantată. Oamenii aveau ce mînca. Și frica de foame era mereu amînată, dar niciodată definitiv eliminată. Frica de foame i-a ținut mereu pe oameni la distanță unul față de celălalt. Oamenii stăteau spate în spate nu pentru că ar fi fost răi de la natură, ci pentru că le era frică de semenul lor. Le era teamă de înșelăciune și spoliere într-o lume în care bătălia pentru supraviețuire era permanentă și totală.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
