Un raport recent publicat de Monitorul Social, prelucrînd date Eurostat, așază România pe un loc „fruntaș” în Europa: 48,9% din femeile care au avut un partener au fost victime ale unei forme grave de violență. Față de 31,8% cît e media în UE. În mediul rural, procentul urcă la peste 50%, fiind cel mai ridicat din Uniune.
De ce nu pleacă?
De cele mai multe ori, atunci cînd auzim despre femei care rămîn în relații abuzive, ne punem întrebarea: „Dar de ce nu pleacă?”. Și, recunosc, și eu m-am întrebat uneori „Dar de ce nu pleacă?”. Mai ales în cazul femeilor care par să nu depindă financiar de partenerul lor, care au un loc de muncă, au un venit, au o viață în afara casei. Femei care, teoretic, „ar putea să iasă din asta”. Însă acceptarea abuzului nu e întotdeauna o dependență de bani. Poate părea paradoxal, dar independența financiară nu garantează și libertatea de a pleca. Pentru că o femeie poate fi captivă într-o relație violentă chiar și atunci cînd are contul din bancă plin, dacă în același timp simte că e goală de sine.
Căci agresorul nu e doar cel care lovește. Este, de multe ori, cel care îți spune că nu ești bună de nimic. Care îți rupe încrederea în tine, te izolează subtil, de tine și de alții, te face să-ți pui la îndoială propria percepție asupra realității. Care te face să crezi că nimeni nu te va accepta așa cum ești tu, cu toate defectele tale. Agresorul este și o societate care vede în împlinirea femeii așezarea la „casa ei”, adică la casa bărbatului. Agresorul este și cel care privește pieziș femeile care nu se află într-o relație, chiar și una toxică. În relațiile toxice se activează multe frici: frica de singurătate, frica de eșec, frica de reacția agresorului, dar și frica de gura lumii. Iar întrebarea corectă nu este „De ce nu pleacă?”, care este mai degrabă un reflex cultural, învățat într-o societate în care vina e pusă, aproape instinctiv, pe umerii femeii, ci „Ce anume oprește o femeie să plece dintr-o relație abuzivă?”.
România, fruntașă la violența domestică
România se numără printre statele membre ale Uniunii Europene cu cele mai mari procente de violență asupra femeilor exercitată de partenerul intim, potrivit datelor Eurostat, prelucrate de Monitorul Social, un proiect al Fundației Friedrich-Ebert-Stiftung România. Conform datelor, fenomenul violenței asupra femeilor, deși mai frecvent în mediul rural și în rîndul persoanelor cu un nivel scăzut de instruire, este prezent în toate mediile de rezidență și la toate nivelurile de educație.
La nivel național, 45,5% din femeile din România au declarat că au fost victime ale violenței psihologice din partea partenerului intim, un procent semnificativ mai mare decît media UE, care se situează la 29,9%. România ocupă locul al patrulea în clasamentul european, după Ungaria (52,1%), Finlanda (50,2%) și Slovacia (48,9%).
În ceea ce privește violența fizică (inclusiv amenințările), 25,4% din femeile din România au raportat astfel de experiențe, în timp ce media UE este de 10,7%. Dacă se iau în calcul toate formele grave de violență în cuplu, psihologică, fizică și sexuală, aproape jumătate dintre femeile din România care au avut vreodată un partener (48,9%) au fost afectate, în timp ce media europeană este de 31,8%. Distribuția cazurilor în funcție de nivelul de educație arată că 60,4% din femeile cu educație scăzută (cel mult absolvente de învățămînt gimnazial) au fost victime ale violenței în cuplu. Procentul scade la 47,9% în rîndul celor cu educație medie (liceu sau postliceal) și la 35,8% în rîndul femeilor cu studii superioare. Spre deosebire de România, la nivel european nu se constată diferențe semnificative privind frecvența violenței în funcție de educație.
În funcție de mediul de rezidență, datele indică o prevalență mai mare a violenței în cuplu în zonele rurale și în orașele mici. În România, 50,3% din femeile din mediul rural care au avut vreodată un partener au raportat experiențe de violență din partea acestuia, ceea ce plasează țara noastră pe primul loc în UE, urmată de Slovacia (48,2%), Finlanda (48,0%), Ungaria (47,9%) și Suedia (46,7%). Media UE este de 29,6%.
În mediul urban, 46,2% din femeile din România au declarat că au fost victime ale violenței în cuplu, față de media europeană de 35,3%. Această valoare plasează România pe poziția a noua în UE în ceea ce privește violența asupra femeilor în mediul urban.
Un fenomen sistemic
În România, violența domestică nu mai poate fi privită ca o sumă de „cazuri izolate”. A devenit un fenomen sistemic, alarmant prin frecvență și gravitate, care cere nu doar indignare, ci acțiune concretă. Este mesajul transmis ferm de Luminița Popescu, secretar de stat în Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați (ANES), într-o reacție publică în siajul escaladării recente a agresiunilor asupra femeilor și fetelor din România.
Într-o postare pe rețelele sociale, oficialul ANES a cerut întărirea legislației privind prevenirea și combaterea violenței domestice, alături de măsuri administrative care să asigure o protecție reală a victimelor. „Nu este suficient să ne indignăm”, avertizează Luminița Popescu, atrăgînd atenția asupra unei succesiuni tulburătoare de incidente produse în ultimele săptămîni: o tînără însărcinată, ucisă cu toporul de concubinul ei, în fața mamei și a celor doi copii; o mamă agresată de soț într-un loc de joacă din Brașov; o adolescentă lovită în plină stradă de tatăl său, la Deva; o femeie insultată și bruscată la Chiajna, în prezența copilului. Acestea nu sînt simple știri tragice. Sînt, spune Luminița Popescu, simptome ale unei societăți în care violența nu doar că se manifestă, dar este adesea acceptată tacit, banalizată, integrată în peisajul cotidian, fie în intimitatea casei, fie în spațiul public, fie, mai grav, în mentalul colectiv.
În fața acestei realități, ANES a propus un pachet de reforme legislative care includ incriminarea violenței domestice ca infracțiune distinctă în Codul Penal, posibilitatea continuării urmăririi penale chiar și în cazul retragerii plîngerii de către victimă, precum și extinderea competențelor tribunalelor specializate. În paralel, instituția militează pentru formarea continuă și specializată a tuturor profesioniștilor care intervin în astfel de cazuri, de la polițiști și magistrați la cadre medicale, asistenți sociali și personal din sistemul educațional.
Într-un mod neașteptat și binevenit, și Patriarhia Română s-a alăturat acestui demers printr-un comunicat oficial în care condamnă ferm orice formă de violență domestică, considerînd-o incompatibilă cu valorile creștine. Biserica Ortodoxă Română a anunțat că derulează deja cursuri de prevenire a violenței domestice în eparhiile din țară și din Republica Moldova, iar preoții sînt îndemnați să ofere sprijin moral și material victimelor și să colaboreze activ cu instituțiile abilitate.
Violența simbolică
În acest context, o declarație aparent banală și de tabloid: Irinel Columbeanu a declarat jurnaliștilor că cea mai mare dorință a sa este să-și vadă fiica măritată: „Cea mai mare dorință a mea acum este să o văd pe Irina măritată și la casa ei”. Nu fericită, nu împlinită, nu încrezătoare în sine, ci măritată. E o formulare care, pentru unele urechi, poate părea caldă, chiar duioasă. Dar, pentru altele, e încă un ecou dintr-o cultură care a învățat femeile să se definească prin altcineva. Să creadă că succesul lor stă în alegerea pe care altcineva o face pentru ele. Că viața e un parcurs spre un act notarial și o rochie albă, nu spre descoperirea de sine. Acesta este, poate, cel mai tăcut și mai persistent tip de „violență simbolică”: acela care le spune femeilor că nu sînt depline decît „în doi”, că a pleca dintr-o relație, oricît de toxică, înseamnă a eșua, iar a rămîne înseamnă „a fi femeie completă”.
Statisticile violenței domestice în România sînt greu de citit fără să simți un nod în gît. Dar și mai greu e să le citești fără să simți o furie mocnită. Pentru că nu vorbim despre femei „fără educație”, „fără posibilități” sau „din medii defavorizate”, acele formule care ne ajută să împingem problema departe de propria realitate, ci despre femei crescute într-o cultură a fricii și a rușinii, întreținută de generații. „Ce-o să zică lumea?”, „Îndură, mamă, că așa e în viață”, „Trebuie că ai făcut tu ceva, altfel nu s-ar fi întîmplat” – aceste replici sînt moștenirile mentalității în care multe dintre femeile din România au fost și sînt crescute. Un ADN social transmis din mamă-n fiică, din vecină în prietenă, prin predica în biserică, ce ne învață că femeia e răspunzătoare pentru armonia din casă. Chiar și atunci cînd „armonia” e de fațadă.
Cînd citești cifrele, încerci să le transformi în chipuri. Poate în profesoara care ți-a fost model, dar pe care ai surprins-o cîndva cu ochelari de soare în holul facultății. În colega care glumea strident la petreceri, dar care evita mereu întrebările despre „el”. În mătușa care nu a venit la masa de Paște și despre care s-a spus vag că „nu-i e bine”.
Și totuși, ce e de făcut?
Răspunsurile nu vin din lozinci. Dar poate că vin din înțelegere. Din a înțelege că problema nu e „a lor”. Ci a noastră. A unei societăți în care fetelor li se spune „nu-l provoca”. A unei educații patriarhale.
România are nevoie de mai mult decît legi bune. Are nevoie de o cultură a toleranței zero față de violență. De școli în care să se vorbească despre respect, corp, autonomie. De profesori care știu cum și vor să îndepărteze pericolul misoginismului distribuit pe rețelele sociale. De judecători care ascultă. De spitale unde o femeie bătută nu e întrebată „De ce ai stat?”.
Și, mai ales, are nevoie de femei care să nu se mai rușineze că sînt victime. Pentru că rușinea nu e a lor. Rușinea este a noastră, ca societate, că nu le-am protejat.
