Odată cu descoperirea și cucerirea Americilor de către spanioli, numeroși conchistadori au încercat să descopere orașul de aur ascuns în Amazon, El Dorado, ale cărui comori aveau să-i umple de faimă și să-i îmbogățească negreșit. Sebastián de Benalcázar (1535), urmat de Francisco de Orellana (1541) și de faimosul Lope de Aguirre, „cel nebun” (1560) au navigat fără succes prin inima junglei, găsind, în locul metalului prețios, doar scorbut, foamete, triburi indigene ostile, revolte, paranoia și moarte. Și totuși, jungla era plină de aur, doar că spaniolii îl căutaseră prea devreme.
Revoluția Industrială a generat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, o cerere mare de curele de transmisie, benzi și garnituri elastice, furtunuri, tuburi, țesături impermeabile, tălpi de pantofi, toate realizate din borracha, adică din cauciucul extras din latexul seringueirei, arbore ce creștea doar în bazinul Amazonului. Așa se face că micul Forte de São José da Barra do Rio Negro, înființat de portughezi la 1669, a devenit orășelul Manaus în 1832. Acesta s-a dezvoltat exploziv pe fondul creșterii cererii de cauciuc, devenind capitala provinciei Amazonas în 1856. Inventarea tehnologiei vulcanizării cauciucului de către Charles Goodyear în 1839 și, ulterior, apariția producției de anvelope pentru mașini și biciclete au făcut ca Manaus să crească iute de la 30.000 de locuitori în 1870 la circa 100.000 la sfîrșitul secolului al XIX-lea, devenind un miraj a cărui imagine plutea unduitor pe apele Amazonului, datorat nu aurului galben căutat zadarnic de conchistadorii spanioli, ci aurului negru, cauciucul.
Manaus trăia La Belle Époque amazônica, iar baronii cauciucului nu au ezitat să cheltuiască sume importante pentru a aduce la tropice arhitecți, pictori, sculptori și decoratori europeni capabili să le transforme visurile în realitate. Biroul portughez de inginerie și arhitectură din Lisabona a proiectat faimosul Teatro Amazonas, arhitectul italian Celeste Sacardim a coordonat execuția, în timp ce conaționalul său Domenico de Angelis l-a decorat cu fresce somptuoase. Alte palate și edificii publice erau construite cu oțel produs în topitoriile din Glasgow și cărămidă englezească. Palatul Rio Negro al baronului german Karl Waldemar Scholz, construit în 1903, era înzestrat cu mobilier fabricat în Germania, în stil manuelin, Empire și Art Nouveau.
Așa a apărut „Parisul junglei”, ale cărui ambiții au făcut ca marmura italiană, fierul forjat, mătăsurile orientale și ceramica glazurată să ia calea oceanului, apoi a marelui fluviu, pentru a deveni o arhitectură capabilă să întruchipeze avîntul economic și prosperitatea. Deschis în 1896, în centrul orașului, Teatro Amazonas rivaliza prin fast cu marile scene occidentale. Cu rampele sale pentru accesul trăsurilor, cu logii mărginite de coloane suprapuse, cu fronton eliptic împodobit cu basoreliefuri și sală circulară în nuanțe de stacojiu, roz, galben și auriu, candelabre cu sticlă de Murano, acoperit cu țigle vitrifiate aduse din Franța, teatrul a fost inaugurat cu spectacolul, grandios pus în scenă, al unei opere italiene. Orașul visa european, fără a deține însă bogățiile nesfîrșite ale coloniilor de pe toate celelalte continente populate, extrăgîndu-și vitalitatea prin dependența față de un singur produs, cauciucul, și față de un singur drum, adesea nepracticabil, Amazonul.
Dar monopolul brazilian asupra cauciucului de înaltă calitate nu avea să dureze mult, pentru că – cine alții? – britanicii au furat semințele prețiosului arbore și l-au plantat în coloniile lor din Asia de Sud-Est. Cînd randamentul plantațiilor britanice din Asia a crescut grație unei administrații net superioare celei braziliene, iar producțiile acestora au devenit sigure și predictibile, mirajul cauciucului sud-american s-a risipit, iar Manaus a intrat într-o lungă subzistență. Începînd cu 1912, baronii cauciucului au început să părăsească orașul, iar multe dintre palatele lor au fost demolate sau distruse în următoarea jumătate de secol. Teatrul Amazonas a rămas fără public și s-a închis în 1924, intrînd într-o perioadă de conservare. Palatul Rio Negro a fost ipotecat și cumpărat de statul brazilian în 1918, devenind sediul guvernatorului.
Declinul demografic a făcut ca străzi întregi să devină pustii, iar clădirile s-au golit, arătînd, dacă mai era cazul, lipsa de sustenabilitate a orașelor monoindustriale care prosperă doar pînă la epuizarea materiei prime. În același timp, faptul că nu a fost complet abandonat, în ciuda climei tropicale umede foarte greu de suportat, mărturisește importanța sentimentului de apartenență al locuitorilor în viața orașelor. Casa în care te-ai născut, biserica și cimitirul sînt locuri care nu se abandonează cu ușurință, iar persistența oamenilor rămași în Manaus, fără bani, fără mijloace și fără confort, ne învață o importantă lecție a umanității.
Credit foto: Wikimedia Commons
