Sînt celebre diferite sintagme-tip, de la „cînd o fi mai rău, așa să fie” la definitoria „merge și așa”, dar mai sînt multe altele. Într-o vreme de profunde neliniști și îngrijorări cu privire la soarta patriei, de altfel perfect justificate, face carieră expresia „cînd mă uit, simt că nu este totul pierdut”. Îmi lipsește aparatul necesar pentru a face considerații despre starea de fapt și cîtă liniște ne poate ea induce, dar probabil ajută simplele constatări făcute în zone aflate dincolo de frontierele marilor aglomerări urbane – ca să fac cumva și o trimitere urbanistică, se va vedea de ce. Să constatăm deci.
Reședința județului este Deva, deși județul se numește Hunedoara și există un municipiu Hunedoara. Precizări banale, dar utile – geografia și istoria nu mai sînt chiar priorități ale învățămîntului românesc. Plecăm de la Deva spre Petroșani, mai mulți prieteni, să vedem o piesă de teatru, Flori pentru Algernon de Daniel Keyes, pusă în scenă la Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”. Municipiul Petroșani este reședința neoficială a Văii Jiului și probabil una dintre cele mai mici localități din România care au un teatru. La vremea lor, aici au debutat actori și actrițe precum Emilia Popescu, Claudiu Bleonț, Magda Catone, Șerban Ionescu, Cezara Dafinescu.
În finalul trist al romanului SF Flori pentru Algernon de Daniel Keyes, cu ultimele sclipiri inteligente, Charlie Gordon îi roagă pe cei care-l vor vizita să nu uite să lase flori la mormîntul lui Algernon. Algernon fiind un șoricel de laborator care tocmai murise, după ce o sofisticată operație pe creier îl transformase într-un super-deștept șoricel, care știa să iasă foarte repede din labirintul în care-l plasaseră cercetătorii. Dar, ghinion, efectele operației nu se menținuseră, așa că Algernon s-a rătăcit în labirint, a redevenit normal și în final a murit. Cu un IQ de doar 68, Charlie fusese și el supus unei operații asemănătoare, ceea ce a avut ca efect anularea dizabilităților sale intelectuale și transformarea într-un geniu – dar numai pentru scurt timp. Dîndu-și seama că pentru el retardul va redeveni normalitate, se simte solidar cu șoricelul Algernon și face un apel emoționant la acceptare, empatie, prietenie.
Să-i legăm acum pe Charlie și pe Algernon, care au avut exact aceeași soartă și pe scena teatrului din Petroșani, de un concept – shrinking cities – și de o stare de spirit – cea a actorilor. În urmă cu cîțiva ani, mai precis în 2017, Vintilă Mihăilescu, da, exact cel care avea la acea vreme o rubrică fixă în Dilema veche, sosise la Deva, alături de arhitecta Ilinca Păun-Constantinescu și de politologul Cristian Pîrvulescu. Erau alegeri parțiale pentru funcția de primar al municipiului și urmau să prezideze un eveniment numit exact așa, shrinking cities, orașe care se destramă, sau se diluează, sau decad – cam tot acolo, chestie de nuanță. Exista și un studiu, perfect documentat, despre Deva și Hunedoara, care analiza perspectivele lor demografice și de dezvoltare. De prisos să spun că doar unul dintre candidați venise să afle ce și cum despre tendințele urbei în care doreau să fie primari, restul erau mult prea ocupați să trîmbițeze sloganuri despre #devanoua sau #devafrumoasa, mă rog...
Aici se cuvine să fac o mică digresiune. Pînă în 1989, tot locuitorul județului Hunedoara afla și, pe cale de consecință, era foarte mîndru că județul este cel mai urbanizat din România. După Prahova, dar oricum, conta, nu? Avea cinci municipii și nouă orașe, acum are șapte municipii și șapte orașe. Doar că nici unul nu trecea de 80.000 de locuitori, iar acum, la 36 de ani de la momentul 1989, cînd județul Hunedoara a pierdut peste o sută de mii de locuitori, de facto nici unul dintre municipii sau orașe nu depășește 50.000 de locuitori. Prin urmare, toate orașele sau municipiile sînt mici sau cel mult mijlocii, trăind mai mult din glorii apuse decît dintr-un prezent glorios.
Cam asta a fost și concluzia evenimentului shrinking cities, care a dispus și de mecanisme de evaluare profesioniste și a prezis viitorul – cel puțin din punct de vedere demografic și urbanistic. Depopularea va continua – s-a spus. A continuat. Declinul economic va continua. A continuat. Tentativele de revigorare a turismului nu au reușit nici pe departe să compenseze efectele prăbușirii coloșilor din siderurgie și minerit. Da, partea de natură este absolut remarcabilă. Da, istoria este și ea remarcabilă, dar povești de succes sînt puține – vizibilitate internațională are cu adevărat doar Castelul Corvinilor din Hunedoara. S-au priceput acolo să-l renoveze și să-i confere prestigiul european pe care-l merită și, întrebat la modul simplist, ChatGPT îl indică în Top 5 al monumentelor din România, din punct de vedere al numărului de vizitatori.
Menținerea dacilor sub lumina reflectoarelor, inclusiv din motive politice și ezoteric-fanteziste, a avut efecte pozitive pentru Sarmizegetusa Regia, capitala regatului dac. Hunedoara și Orăștie sînt municipiile cu un dinamism aparte în peisajul județului, capitala romană Ulpia Traiana este mai neglijată, că acolo sînt, nu-i așa, cuceritorii, promovarea lasă de dorit, iar castelul nobilului excentric Franz von Nopcsa, descoperitorul fosilelor de dinozauri pitici, restaurat, așteaptă ca povestea să-i fie spusă cu talent.
Talent. Tot așteptam cuvîntul care să conecteze ceea ce am spus pînă acum cu ceea ce vreau să spun de acum încolo. Și poate este momentul să-i reconectăm pe Charlie și pe Algernon la firul narativ.
Ah, domnișoara Kinnian. Alice.
– E bine să ai prieteni, spune Charlie. Prietenii lui sînt brutarii. Cel care-l angajează. Cei de la Society Club. Chiar și autoarele experimentului. Spre final, părinții. Algernon, desigur. Alter ego-ul său, acel Charlie cu copilăria traumatizată. Și noi, cei absorbiți în poveste, tăcuți, privind, te iubim, Charlie, uite, lacrimile sînt dovada.
Și domnișoara Kinnian, profesoara empatică și răbdătoare a lui Charlie, la școala specială pentru copii cu retard sever. Ea l-a ales pe Charlie pentru a participa la experiment, fiind deci o profesoară inspirată, chiar foarte inspirată. Și noi, cei absorbiți în poveste, tăcuți, privind, te iubim, Charlie, uite, lacrimile sînt dovada.
– E bine să ai prieteni, spune Cosmin Brehuță, dedublat, o parte încă în personajul Charlie, pe care l-a interpretat magistral, o parte primind tortul de ziua lui, alături de fiul său real, interpret, la rîndul său, de alter ego copil. Prietenii săi sînt colegii care i-au dat pe scenă tortul și noi toți, cei care-i cîntăm din sală, total atipic, „Mulți ani trăiască!“, doar parțial reveniți din lumea tristă a lui Algernon.
Domnișoara Kinnian s-ar putea numi foarte bine Radu Tudosie, regizorul piesei Flori pentru Algernon, cel care – și el foarte inspirat – a ales actorii, cel care a supervizat excelentul decor amplu, distopic, sumbru, transformat pentru scurt timp în Society Club, strălucitor într-o secvență psihedelică, simbolică, fantastică, decupată și oferită spectaculos. Sound design-ul însoțește perfect scenografia, ca linie melodică și mesaj al pieselor, tot atît de sincron cum sînt, în scene emoționante, Charlie și alter ego-ul său copil (chiar fiul cel mic al actorului Cosmin Brehuță). Revelația propriei căderi și forța de a o părăsi pe domnișoara Kinnian pentru ca memoria ei să-l păstreze pe Charlie cel strălucitor. Umanul prezent pe orice treaptă de IQ. Sensibilitatea extremă, dacă treceți pe aici, lăsați flori pentru Algernon.
Cu siguranță, nu doar Algernon merită florile. Așez în rîndul experiențelor noastre teatrale complexe, în care fiecare detaliu este important pentru ca ansamblul să fie impresionant. Trebuie să ai intuiția alegerii corecte, nu, domnișoară Kinnian?
Ieșim din sală, ne fotografiem cu regizorul și expresia „simt că nu este totul pierdut” își face loc perfid în mintea mea. Sau poate optimist?
Ceci n’est pas une pipe – un fel de motto al Muzeului Instalatorului Român, The Romanian Plumber Museum, chiar, de ce nu și Musée du Plombier Roumain? – cette fois, ceci est une question.
Ion Barbu a plasat acest muzeu la Petroșani, originalitatea lui este dincolo de orice discuție, succesul lui este, dacă se poate spune așa, discutabil. Nu pentru că nu ar avea valoare, dimpotrivă, pentru că oricît de om-orchestră ar fi artistul Ion Barbu, nu poate face totul singur. Asocierea dintre muzeu și teatru predispune la discuții despre shrinking cities, muzeul dens, cu de toate, de la umor pur și simplu la umor cu mesaj și umor trist, discret, nepus suficient în valoare pentru că deranjează politicul prin franchețea mesajelor sau prin subtilitate. Pe de altă parte teatrul vibrant, cu sala plină, mulți tineri fără un interes politic, au înțeles mesajul lui Charlie, l-ar înțelege și pe cel al lui Ion Barbu? Sigur că multe din mesajele din Muzeului Instalatorului Român pot fi înțelese de români.
Șoricelul Algernon iese mai ușor din labirintul Văii Jiului decît unele mesaje din muzeu. Dar să nu fim nedrepți – urechea lui Van Gogh sau Occupation: Mesia trec bine dincolo de granițele oricărei țări. Ceci n’est pas une pipe e o expresie-șperaclu. Sau mai bine passe-partout. Dinspre Petroșani spre universalitate. Sună bine, nu...?
Pe drumul dintre shrinking cities și prosperous cities, de la mineriadele care au definit Valea Jiului și Muzeul Instalatorului Român, de la puternica sintagmă oțelari, mineri, strungari la Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” am putea să rămînem, cel puțin deocamdată, doar la flori pentru Algernon, amînînd finalul?
Alexandru Gruian este jurnalist. A publicat recent studiul „Anti-cruciada brechtiană a copiilor (1941)”, în volumul Cruciada copiilor, o perspectivă transculturală, coordonator Georgeta Orian, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2025.
Foto: Ion Barbu și Muzeul Instalatorului Român
.jpg)
