Sindromul slugii abandonate

„Căci fiecare popor are de la natură indicat rolul său în lume. Unul vegetează numai, iar altul prin spiritualitatea la care izbutește să se ridice, participă la viața istorică a omenirii. Unul are credința în menirea sa istorică și altul nu. Poporul cu credință în menirea sa istorică are un simț de organizare și un eroism moral, pe care nu le înțelege poporul care nu are această credință. Fiecare merge pe drumul potrivit mijloacelor sale sufletești. Nu este dat oricărui popor să-și înfăptuiască după voie rolul istoric.”

Constantin Rădulescu-Motru, prefață la Românismul.

Catehismul unei noi spiritualități

Cred că cei de la Facebook au observat că sînt pasionat de politică. Spun asta pentru că-mi tot pun pe pagina mea tot felul de momente și informații de acest gen. Zilele trecute mi-au amintit, de exemplu, de un moment din istoria Partidului Comunist Român. Era luna noiembrie 1979, în Sala Palatului din București se desfășura Congresul al XII-lea al PCR. Acolo s-a întîmplat un fapt neobișnuit pentru regimul Ceaușescu. Festivismul realegerii micuțului său conducător a fost spart de către Constantin Pârvulescu, unul dintre membri fondatori ai partidului, din anul 1921. Chiar în timp ce prezidiul congresului se pregătea să oprească luările de poziție, cuvîntările în plen, Pârvulescu a insistat să i se dea cuvîntul. Și a tot insistat pînă cînd i s-a permis să vorbească. Atunci, ajuns la tribună, l-a criticat violent pe Ceaușescu și modul în care clica sa organiza evenimentul. A fost un moment extrem de stînjenitor pentru o dictatură cum era aceea din România, condusă de către un partid unic. Desigur, dacă un tînăr din ziua de azi ar vedea filmul, în mod clar nu s-ar declara impresionat. Dimpotrivă, dacă ar face o comparație cu parlamentarismul gălăgios din zilele noastre, nu ar putea înțelege ce dorim a spune. Dar pentru cineva care a trăit teroarea ceaușistă, faptul despre care vorbim are o altă semnificație. Pentru că regimul acela nu permitea asemenea manifestări. Nimeni nu-și permitea să-l critice pe liderul scund și maxim al țării triste care era România de atunci.

Altceva însă dorim a pune în evidență atunci cînd evocăm această întîmplare. Este vorba despre slugărnicia și nimicnicia acelei săli în raport cu Ceaușescu. Atunci cînd Pârvulescu și-a pornit atacurile, cei prezenți au început să-l huiduie și să strige ca niște sălbatici tot felul de sloganuri ale zilei. Toate mîngîiau orgoliul dictatorului care stăpînea atunci peste țară. Ei nu au înțeles nimic din mesajul ilegalistului Constantin Pârvulescu și nici nu-i interesa a înțelege ceva. Erau o simplă masă de manevră în slujba unui dictator. Au strigat și au aplaudat împotriva lor înșiși, dar și împotriva istoriei. Pentru că, odată cu acest congres al PCR, dictatura personală a liderului pe care îl adulau atunci a intrat într-o nouă etapă. Anii ’80 ai secolului trecut au fost cumpliți. Frigul și foamea s-au așezat peste România. Economia și nivelul de trai s-au degradat iremediabil și totul a sfîrșit în lacul de sînge din luna decembrie 1989. Revoluția Română a fost finalul unei nebunii. Slugile lui Ceaușescu de la acel congres de tristă amintire au adus România în stare revoluționară. Și revoluția a venit, așa cum era și firesc. Nimicnicia umană, coloana aplecată și făcutul pe plac oricărui nevertebrat care ocupa o funcție în aparatul de partid și de stat, iată linia de viață a unui popor în anii ’80 ai secolului trecut. Momentul pe care îl invocăm a rămas în istoria noastră ca un reper al nimicniciei politice românești.

Urmașii acelor nevertebrați au condus România și după decembrie 1989. Chiar dacă totul a început ca o revoluție anticomunistă, au avut știința ca totul să fie deturnat în favoarea lor. Și ne-au condus în continuare. Și au făcut-o după aceleași reguli de nimicnicie și slugărnicie, fără a ține cont de nimic. Slugăritul la Est de altădată a fost înlocuit cu slugăritul la Vest de acum. Au dorit, și bine au făcut, să îndrepte România spre Vest. Numai că în raport cu Vestul au avut aceeași atitudine pe care au avut-o în raport cu Estul. Și asta se vede în modul în care se vaită că UE și NATO intră în disoluție. Ca și cum ființa istorică a unui popor și apartenența sa la valorile fundamentale ale modernității ar trebui să stea în alianțele sale vremelnice.

Poate că cineva ar fi trebuit să se gîndească la un moment dat că NATO și UE pot să intre în disoluție. Asta pentru că timpurile nu stau pe loc. Istoria lucrează în fel și chip. Nimeni nu s-a gîndit la asta, deși era un lucru de bun-simț. Și iată că azi SUA au întors foaia spre un fel de populism greu de admis. Cei care conduc acum America deja revendică teritorii ale Occidentului european și spun că pentru ei NATO nu mai există. Este un fel de evoluție care ne-a luat prin surprindere. Și nu ne revenim din asta. Sîntem ca și cum cineva ne-ar fi luat la pumni. Desigur, o prietenie între SUA și Rusia lui Putin era destul de greu de anticipat. Numai că reacția noastră este lamentabilă. Este reacția unei slugi abandonate.

Ce este o slugă abandonată? Este un ins (sau o țară) care atunci cînd își pierde stăpînul devine dezorientat. Nu știe ce să facă cu libertatea sa. Se întîmplă asta oamenilor mici și țărilor minore. Există un text care vorbește foarte clar despre această situație. Îl vom reda în întregime din motive de corectă înțelegere. Iată cum descrie Nadav Eyal această stare: „Condiția umană nu s-a îmbunătățit din senin sau pentru că așa a dat Domnul. Ideile au cauzat schimbarea – ideile care au stat la baza revoluției științifice și a Iluminismului. Izbăvirea lumii de sărăcia cruntă a generațiilor anterioare s-a datorat gîndirii libere, eliberării de superstiții, năruirii monopolului pus de Biserica Catolică asupra cunoașterii și recunoașterii nevoii de a respecta autonomia individului. Începînd cu secolul al XV-lea, intensificarea concurenței în Europa a stimulat progrese în tehnologie, în știința militară și în alte domenii, care la rîndul lor au indus necesitatea unor noi condiții economice. Valorile iluministe au constituit baza pentru înființarea unor instituții sociale și protejarea proprietății private, facilitînd progresul și fiind la rîndul lor promovate de către acesta. «Luminarea este ieșirea omului dintr-o stare de minorat», scria Immanuel Kant. «Minoratul [...] este neputința de a te servi de inteligența proprie fără a fi condus de un altul. Acest minorat constituie o vină ca atare, atunci cînd cauza lui nu se află într-o lipsă a inteligenței, ci în lipsa hotărîrii și a curajului de a se servi de ea fără a se lăsa condus de un altul. Sapere aude! Îndrăznește să te servești de propria ta inteligență! Iată, deci, deviza iluminării». Valorile iluministe erau armura care proteja realizările revoluției științifice, făcînd astfel posibilă revoluția industrială. La rîndul lor, revoluția și capitalismul aveau nevoie de globalizare pentru a supraviețui, distribuindu-și produsele în toată lumea” (Nadav Eyal, Revolta. În tranșeele luptei împotriva globalizării, Editura Polirom, 2020, p. 36).

Textul de mai sus nu numai că este edificator, ci se potrivește perfect cu situația de acum a țării noastre. Politicienii noștri se manifestă asemenea slugii abandonate. Fără stăpîn, ei nu mai știu ce să facă. Se vaită, scîncesc, se dau cu burta de asfalt. Politicieni minori într-o țară aflată în derivă. Sînt atît de mici încît plătesc bani grei pentru a face o poză cu unul sau cu altul. Ce rușine! În campania electorală au vorbit despre Rusia și SUA, dar niciodată despre țara lor. Și asta în timp ce poporul începe să fugă după himerele servite de un Mesia îmbrăcat ciudat, în pantaloni vișinii. Acesta pare să fie peisajul țării noastre de acum, din 2025. Am avea nevoie de o iluminare în sensul descris de Kant. Și asta nu se poate produce cu oricine. Am avea nevoie de oameni cu viziune care să conducă această țară. Și cred că am avea nevoie de un program național de identificare a acestor oameni. Cert este că pînă atunci sîntem minori în cel mai clar mod posibil, în chiar sensul dat de către Kant acestui cuvînt. Adică sîntem obișnuiți să ascultăm de alții.

Avem nevoie de curaj pentru a folosi inteligența proprie. Și mai ales avem nevoie de oameni de caracter și cu știință de carte. Românii trebuie să accepte odată că există o ierarhie a meritului și că acesta trebuie adus drept criteriu atunci cînd ne selectăm conducătorii. Trebuie să încercăm odată să intrăm măcar în epoca modernă, adică să depășim feudalismul în care ne scăldăm acum cu voioșie. Desigur, psihologia slugii abandonate nu este ușor de părăsit. Este o stare comodă în care altul gîndește pentru tine și altul decide în numele tău. Dar poate că nu este de ajuns, poate că merităm mai mult. Constantin Rădulescu-Motru punea la timpul său accentul pe merit și pe recunoașterea meritului în selecția celor care ne conduc: „Noi nu avem cîrma conducerii în țara noastră, fiindcă nu avem încă conștiința că viitorul națiunii române stă în munca celor mai bine dotați dintre români” (Constantin Rădulescu-Motru, prefață la Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, Editura Semne, 2008, p. 12).

Da, nu avem nici azi cîrma conducerii în țara noastră. Poate și de asta sîntem atît de disperați atunci cînd rămînem fără stăpîn. Iar exemplul de azi, cu retragerea Americii din rolul de garant al liniștii, este unul de manual. Au intrat în panică pentru că americanii nu sînt preocupați de politica externă. Lor le place mai mult politica internă. Aia cu bugetul de stat care trebuie furat și cu primarii care stau cu gurile căscate să mai primească și ei un leu pentru investiții ca să aibă zece bani îndărăt pentru excursia în străinătate de vara viitoare. Este ceva rușinos ce se întîmplă aici la noi, în această țară a slugilor abandonate.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă lucrare a sa este Lumea de dincolo de istorie. Despre fragilitatea construcției sociale românești (Editura Pro Universitaria, 2025)