Parafrazîndu-l pe Descartes, cred că nu gîndirea este factorul prim al ființei noastre, cît însuși corpul în care mintea și spiritul dau esența fiecăruia dintre noi. Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine și Georges Vigarello ne-au oferit la începutul anilor 2000 o amplă panoramă interdisciplinară, L’Histoire du corps, divizată în trei tomuri, apărute la Paris, la editura Seuil. Ideea unei antologii de studii comparate consacrată unei teme atît de generoase cum este corpul uman e cu atît mai fascinantă cu cît ea ne poate oferi o dimensiune cu adevărat pluralistă. Într-un astfel de construct intelectual, istoria medicinei se completează cu istoria mentalităților culturale, antropologia se întîlnește aici cu istoria religiei, anatomia cu artele plastice, filosofia cu estetica trupului, doctrinele medicinei sociale cu cele politice. Căci, după cum se scrie în preambulul seriei, Istoria corpului pare menită să satisfacă toate curiozitățile livrești și toate gusturile unui public educat și cît mai variat. Meritul coordonatorilor este cu atît mai mare cu cît ei ne oferă o istorie fundamentală și, nu în ultimul rînd, medicală, punînd cititorul în contact cu o lume poate puțin cunoscută, dar necesară pentru înțelegerea unor fenomene ce țin de însăși evoluția mentalităților culturale.
Primul volum este coordonat de Georges Vigarello și are un pronunțat caracter iatro-istoric – cu alte cuvinte, prevalează abordarea despre reprezentările corpului din perspectiva sensibilității fizice, a conceptului de sănătate fizică și a începuturilor de raționament igienic și terapeutic așa cum se configurează ele mai ales odată cu Secolul Luminilor. Vigarello, autorul unor lucrări de referință privind istoria practicilor și reprezentărilor corporale (Le corps redressé, Le Propre et le sale, Une histoire culturelle du sport, Histoire du viol, Histoire de la Beauté), a coordonat acest prim volum cu ambiția de „ridicare” a corpului la nivelul unei realități per se, o optică ce a transformat ulterior medicina tradițională, de inspirație hipocratică și galenică, orientată pe principiul strînsei corespondențe dintre ființa umană și mundan, și mai ales modul de abordare a maladiilor, tratate în perioada modernă din ce în ce mai obiectual și cu corelații mecaniciste în ceea ce privea implicațiile lor psihice sau chiar cosmice, după cum reiese din capitolul VII, „Corpul, sănătatea și bolile”, analizate de Roy Porter și Vigarello.
Istoria corpului ne poate oferi perspectiva trupului prins într-o rețea de semnificații. Şi atunci demersul istoricului se apropie aici întrucîtva de hermeneutică. Vigarello îl citează pe Marcel Mauss, subliniind măsura în care gesturile noastre cele mai „naturale” sînt fabricate de normele colective, de modalitățile în care valorile umane se raportează la cele mai concrete utilizări ale corpului. De aici și posibilitatea utilizării largi a demersului istoric: de la portretul pictat la cel fotografic, de la îngrijirile individuale la prevenția colectivă, de la boală la terapie, de la sexualitatea moralizată la sexualitatea psihologizată, avem de-a face cu tot atîtea viziuni diferite asupra lumii și implicări diferite în corporal. Iar raportările social-istorice la corporalitate ne oferă tot atîtea categorii antropologice, de care volumul nu duce lipsă: „anatomia” hristologică, relicvele și cadavrul, vîrstele trupului, sexualitatea, prostituția și promiscuitatea, disecția și organul, lumea senzorialității, fiziognomia, medicina și imaginarul patologic, inumanul și monstruosul, sublimul, nașterea corpului modern și „dezvrăjirea” acestuia înspre singular și interioritate. Cartea are o dimensiune a contextualității și comparatismului care, iată, ne arată cît de neașteptat de diversă poate fi abordarea unei teme cu deschidere către istoria medicinei și nu numai.
Printre cei cu care a colaborat Vigarello, un autor de lucrări enciclopedice de talia unei The Cambridge Illustrated History of Medicine, reeditată la Cambridge în 2001, rămîne la noi oarecum neobservat. Este vorba de britanicul Roy Porter (1946-2002), poate cele mai prolific autor din domeniul istoriei medicinei din ultimele decenii din spațiul anglo-saxon. Traducerea unei lucrări precum The greatest Benefit to Mankind: a Medical History of Humanity from Antiquity to the Present, scrisă de Porter la sfîrșitul anilor 1990, ar putea completa o literatură mai puțin abordată la noi.
Periplul cultural și iatro-istoric al reprezentărilor și interpretărilor corpului uman acoperă în cel de-al doilea volum secolul al XIX-lea. Corpul se redefinește, în această perioadă, el fiind subiect de cercetare al științelor umane, în cadrul unei antropologii pluraliste, profund legată de modernitate și de progresul social occidental. Ca și în primul volum, cititorul trebuie să facă față unei varietăți aproape deconcertante de abordări și subiecte de cercetare, în fond o istorie conceptuală eterogenă, marcată prin dezvoltare științifică, maturizare ideatică, crize doctrinare și abandonuri teoretice inevitabile. Tomul secund, coordonat de Alain Corbin, organizează tematica acestuia prin problematici strict precizate, cu apetență pentru studiile de caz: influența anatomiei patologice și apariția craniologiei prin frenologia lui Franz Gall, începutul riscant al anesteziei, elaborarea unui imaginar modern, bazat pe criterii biologice, al relației fizice carnale și dezvoltarea implicită a sexologiei, nașterea noilor tehnologii medicale impusă de revoluția industrială, scientizarea raportului dintre fizic și mental, impunerea igienismului și epidemiologiei (Louis Pasteur, Robert Koch), remodelarea clasicizantă a corpului prin apariția sportului și a spiritului olimpic.
Trupul face parte acum dintr-o construcție socială a realității, în care „localizaționismul cerebral” (Paul Broca) și anatomia funcțională a organismului fizic se completează cu noile reprezentări comunitare ale corpului. Vitalismul transformă „corpul viu într-un spațiu dinamizat, în care numeroase căi de comunicație și drumuri se intersectează și se întîlnesc”. De aici și o paradoxală terapeutică prin exces: „transformarea unei dureri cronice într-o durere acută, însoțită de o criză, poate conduce la vindecare”.
Există, de asemenea, substanțiale raportări conceptuale la artă: noul realism artistic, nudul, modelul și privirea fotografică, imagistica simbolică a corpului și expresionismul ironic, subtil, caricatural (Honoré Daumier).
În inima unei culturi „somatice” dominate de terapeutică și de o fiziologie tehnică și experimentală (Claude Bernard), apar primele repere ale unei noi medicini: medicina socială. „L’homme machine” al lui La Mettrie din secolul al XVIII-lea este înlocuit de o ființă socială cu infirmități fizice, cu tare degenerative și dizabilități relaționale – se vorbește de portretul „antifizicului“ și de o „medicină a diformităților“, apare teratologia ca știință a malformațiilor congenitale. O antropologie a marginalului social se creează pe baze empiric-clinice și pe principiile de funcționare a instituțiilor azilare și de caritate, acestea din urmă, rînd pe rînd, devenind, din fortărețe și închisori, azile de nebuni și cerșetori, pentru ca, în final, să ajungă spitale. Medicina legală se dezvoltă prin eforturile unui Mathieu Orfila sau Ambroise Tardieu, crima devenind obiect de studiu biologic și medical, iar criminalii fiind „clasificați“ din perspectiva stigmatelor înnăscute – atavismele (Cesare Lombroso). Boala psihică începe să fie abordată printr-o disciplină modernă a criteriilor psihopatologice și clasificărilor clinice, precum efemera teorie a degenerării (Bénédict Morel), iar studiile asupra isteriei (Jean-Martin Charcot) îl vor impulsiona ulterior pe Sigmund Freud. Încetul cu încetul, corpul uman începe să capete o istorie proprie desprinsă dintr-o rețea de semnificații medicale, dar și de susținere socială, iar din această țesătură va emerge omul secolului XX, un secol al totalitarismelor politice, dar și al exceselor culturale și medicale.
Corpul uman, ca domeniu interogativ, de cercetare al medicinei, apare odată cu începutul istoriei umane. Dar ca domeniu de studiu al științelor umane și mai ales al istoriei antropologice și sociologice este relativ nou. Nu îl găsim mai devreme de mijlocul secolului trecut, nici măcar în studiile occidentale. Însă după al doilea război mondial, mai ales în Franța, ia naștere o adevărată antropologie culturală a corpului uman, așa cum, tot acolo, la nouvelle histoire, mereu atentă la deschiderile către alte discipline umane, recuperează perspectiva înțelegerii trupului în cercetările istorice comparate și dă expresia unui mod de abordare pluralistă.
Tomul al treilea este coordonat de Jean-Jacques Courtine. Ca și în primele două volume, tematica acestuia abundă în problematici variate, cu aceeași disponibilitate pentru cazuistică și particular: corpul în fața medicinei de azi, epidemiologia, bolile cronice și bolile sociale, razele X și imaginea „radioactivă“ (Conrad Roentgen), aventura genetică a omului (Watson, Crick și ADN-ul), sexualitatea contemporană: pulsiunea și pornografia, neopsihanaliza, banalizarea ideologică a corpului uman și patologia clinică. Avem, de asemenea, noi raportări conceptuale la artă: privirea și spectacolul artistic, cinematografia, trupul caricatural și burlescul, fotografia artistică a trupului, expresionismul și ironia morbidă (Salvador Dalí). Modificarea raportului dintre sănătate și boală, dintre corpul normal și corpul anormal, dintre viață și moarte într-o societate din plin medicalizată; legitimitatea acordată plăcerii, precum și noile norme și noile puteri, biologice și politice; căutarea fericirii individuale și violența extremă, viața intimă și spațiul public saturat de simulacrele sexuale – iată cîteva dintre paradoxurile și contrastele prin care s-a constituit raportul dintre subiectul contemporan și corpul său.
Secolul XX este și secolul în care apar bioetica și consimțămîntul medical informat, după cel de-al doilea război mondial. Oricît de paradoxal, acest umanism medical este consecința tragică a realității lagărelor de concentrare naziste și a experimentelor medicale neautorizate pe corpuri umane „inferioare“. Iar acum trăim epoca hi-tech a industriei pompelor funebre, dar și a „nemuririi“ criogenice...
Însă ce mai înseamnă azi istoria și antropologia corpului uman? În momentul actual al tehnologiei informatice, în care corpurile virtuale proliferează masiv, cînd granița dintre mecanic și organic se estompează accelerat, corpul uman capătă așadar o singularitate, o solitudine aparte. Și atunci întrebarea hamletiană care se pune este legată de limita naturii umane și a angoasantei Inteligențe Artificiale: „Oare corpul meu (mai) este tot corpul meu?”. Paradoxal, cercul pare că se închide; istoria corpului... abia începe!
Octavian Buda, medic primar psihiatru și istoric al medicinei, este profesor și titularul Catedrei de Istoria Medicinei din cadrul Universității „Carol Davila” și fost președinte (2015-2017) al Asociației Europene de Istoria Medicinei și Sănătății. Conduce Societatea Română de Istoria Medicinei din 2022.
Foto: Corbin, Courtine, Vigarello
