Tata își curăța puștile la masa de scris. Nu pe ziare întinse pe jos, nu pe balcon, nu în vreo debara, ci acolo, pe scaunul de la birou, între fișe de lectură și șpalturi, cu vergelele, peticele de flanelă și uleiul ale căror mirosuri s-au amestecat pentru totdeauna, în memoria mea, cu acela al hîrtiei. Era un ritual de o migală aproape liturgică: desfăcea țevile, le ridica spre lumină și le privea pe dinăuntru ca pe niște manuscrise apocrife, le trecea flanela prin ele, le asculta. Mi se părea că aude în ele ceva ce eu nu auzeam; probabil actul al treilea cehovian, care întîrzia mereu. Igiena țevii, igiena frazei – aceeași mînă, aceeași neîncredere metodică, aceeași convingere că orice mecanism, lăsat de izbeliște, prinde rugină și minte.
Don Quijote ține, la un han, un discurs celebru despre întîietatea armelor asupra literelor; tata a tranșat vechea dispută găzduindu-le la același birou: seara demonta, cu aceeași răbdare suspicioasă, cînd țevile unei Gebrüder Merkel Suhl și ale unei „cehoslovace” căreia nu i-am aflat niciodată marca exactă, cînd iluziile literaturii. Copil fiind, nu vedeam în asta nici o contradicție. Acum văd o definiție.
Detestam vînătoarea, firește – adică detestam ce putea detesta un copil la ea: trezitul la patru dimineața, frigul din mașină, tăcerile interminabile ale bărbaților care nu simt nevoia să umple lumea cu vorbe. Cu băiatul acela bosumflat m-aș certa astăzi aprig, și aș pierde, pentru că el avea somnul de partea lui, iar eu nu mai am decît nostalgia.
Restul s-a dovedit de neșters: mirosul de cînepă proaspătă al cîmpiilor – un parfum pe care nici o industrie nu s-a priceput să-l îmbutelieze –, aerul de august vibrînd de greieri, discurile înțepăcioase ale florii-soarelui uscate, printre care alergam ca bezmeticul să găsesc vînatul căzut înaintea cîinilor: o luptă a ochilor mei cu nasurile lor, inegală și glorioasă. Tata trăgea rar și rata și mai rar – sau așa s-au fixat lucrurile în mitologia mea personală, unde statistica nu are jurisdicție. Erau singurele dăți cînd îl vedeam fără cărți în preajmă. Era, bănuiesc acum, singura lui vacanță de la limbaj.
Acum cîțiva ani, senectutea i-a retras permisul de vînătoare. Legea e implacabilă și, în fond, rezonabilă: fără permis, armele nu mai au ce căuta în casă. Așa am descoperit o instituție despre care cronicile literare tac: armurierul. Pentru neinițiați: armurierul e un soi de amanet cu țevi ghintuite. Îți ia armele în custodie contra unei taxe lunare, cumulative, pînă cînd le recuperezi (cu permis), le vinzi cuiva (cu permis) sau renunți la ele, caz în care trec în proprietatea lui. Un purgatoriu al obiectelor, cu chitanțier.
Acolo dorm de atunci armele tatălui meu, într-un fișet care nu seamănă deloc cu rastelul de acasă. Le-am depus acolo „în așteptarea”... a ceva – nu era limpede nici pentru mine ce anume. Știam doar că nu vreau să le pierd. A nu pierde lucrurile tatălui mi se părea, pe atunci, totuna cu a nu-l pierde pe el. Era, cu alte cuvinte, o cursă contra cronometru în care adversarul nu e armurierul – om cumsecade, de altfel, vag stînjenit de toată povestea –, ci propriul meu atașament, taxat lunar.
Întîi s-a oferit un vechi partener de vînătoare să le preia el, custodie camaraderească, pînă îmi scot eu permisul de port-armă. Nu mi l-am scos. Dosare, avize psihologice, poligon – și, sub toate astea, bănuiala tot mai greu de tăgăduit că nu mă voi mai trezi niciodată la patru dimineața. Am căutat apoi doritori: colecționari evazivi, prieteni politicoși, cunoștințe care „mai întreabă”.
Am bătut și la porțile muzeelor literaturii – prin bunul meu prieten Marius, mai ales la Muzeul Național al Literaturii din Iași, unde entuziasmul a durat exact pînă la rostirea cuvîntului „taxă”, clipă în care fondurile nu doar că s-au dovedit inexistente, ci s-a dovedit că nu existaseră niciodată: o non-existență retroactivă pe care doar instituțiile noastre de cultură o stăpînesc cu adevărat. Între timp, contorul mergea. Suma a urcat, cu anii, la ordinul miilor de euro – peste valoarea de piață a armelor, cum n-a omis să-mi atragă atenția, jenat, armurierul însuși. Dar eu nu socoteam în moneda aceea.
Ceață blîndă, aură pură
Tata, între timp, nu mai întreabă de ele. Uitarea l-a luat înaintea durerii – e singura întrecere în care înfrîngerea seamănă cu mila. O ceață blîndă, dar fără întoarcere, s-a așezat peste el, ștergînd încet contururile lumii și, la urmă, marea lui pasiune. El a rămas senin; eu am rămas cu durerea lui, nefolosită, ca o haină moștenită pe care n-o îmbraci, dar nici n-o dai.
Pierderea a rămas așadar întreagă la mine: am preluat ștafeta cum preiei o povară, fără proces-verbal de predare-primire. Și abia atunci am început să înțeleg de ce mă încăpățînam.
Walter Benjamin, despachetîndu-și biblioteca, observa că obiectul adevăratului colecționar e eliberat de corvoada de a mai folosi la ceva – că abia scos din uz începe să trăiască. O pușcă pe care nimeni n-o va mai descărca e tocmai asta: obiect trecut integral din folosință în memorie, aură pură.
Pe măsură ce memoria tatei se retrăgea, eu încercam să o strămut, ca pe o avere periclitată, în obiecte: puștile deveniseră arhiva externă a unei biografii al cărei suport intern se ștergea. Nu mai erau arme. Erau proteze de memorie. Cît costă, mă întrebam în nopțile proaste, să ții minte în locul altcuiva? Iar eu plăteam, lună de lună, chiria unei aure.
Disperarea te face întîi inventiv, apoi ridicol. Profesor de psihologia consumatorului fiind, am întreprins ceea ce am numit, pudic, „muncă de teren”: am întrebat studenți cu relații în lumea bună – adică în lumea cu bani – dacă nu cunosc vreun amator de arme cu poveste. Studenții, amuzați de inversarea rolurilor – de data asta profesorul venea cu tema –, s-au dovedit mai prompți decît toate instituțiile statului român la un loc.
S-a ivit un baron local, specia cu carnet de partid, vînători „organizate” cu gonași plătiți și pasiuni cinegetice de catalog. Aproape l-am convins. Eram, recunosc, aproape satisfăcut: măcar știam unde sînt, nu? S-a răzgîndit, însă, în ultimul moment, cum se răzgîndesc oamenii care n-au dorit niciodată un lucru, ci doar prețul lui.
Și aici vine partea pe care n-o anticipasem: am simțit o ușurare imensă, aproape o bucurie. Mai bine să se piardă pentru totdeauna decît să ajungă chiar în mîinile tipologiei pe care tata și-a petrecut viața disecînd-o și disprețuind-o. Orbit de spaima pierderii, fusesem la un pas de boacăna cu adevărat ireparabilă: să trădez moștenirea – pe cea morală, pe cea politică, pe cea adevărată – ca să-i salvez simbolul de lemn și oțel. Să predau armele tocmai actului al treilea de care trebuia să le apăr. Destinul, răzgîndindu-se prin interpusul său cu geamuri fumurii, a comis un gest de expresivitate involuntară: m-a salvat de mine însumi.
Abia după aceea am început să recitesc întîmplarea – cum citești un text care, se vede treaba, te citise el pe tine mai întîi. Freud are un termen pentru ce făceam eu: melancolie – doliul care refuză să își facă treaba. Doliul e o muncă, spune el: desprinderea se face lent, bucată cu bucată, amintire cu amintire, pînă cînd cel rămas redevine liber. Iar melancolia înghite obiectul pierdut și îl ține în viață înăuntru, cu orice preț, oricît ar costa întreținerea.
Taxa mea lunară de la armurier era, înțeleg acum, chiria melancoliei. Plăteam, cu chitanță fiscală, amînarea doliului. Unii țin urna pe șemineu; eu țineam două puști într-un fișet metalic din alt capăt de oraș, cu abonament.
Ironia suplimentară e că predau exact disciplina care descrie capcana. Le explic studenților, semestru de semestru, aversiunea la pierdere a lui Kahneman și Tversky – pierderile dor cam de două ori mai tare decît bucură cîștigurile echivalente –, capcana costurilor irecuperabile, efectul de înzestrare care umflă prețul a tot ce e „al nostru”. Și ani la rînd am plătit, cu o conștiinciozitate de manual, ca să nu pierd ceea ce pierdusem deja. Cazul meu ar merita o notă de subsol în propriul curs.
În apărarea mea, atît: nici un tabel din economia comportamentală nu are o coloană pentru mirosul cînepii proaspete. Valoarea sentimentală e singura monedă fără curs de schimb – de aceea nici n-o poți cheltui; o poți doar plăti.
Derrida spune undeva, în Spectrele lui Marx – parafrazez –, că moștenirea nu e niciodată un dat, ci o sarcină: nu primești un bloc compact, ci o injoncțiune eterogenă din care alegi, cerni, triezi. A moșteni înseamnă, altfel spus, a face critică de text: stabilești ce e autentic, ce e interpolare, ce anume te obligă.
Epifania mea de după baron era, fără să știe, derridiană: fusesem la un pas să moștenesc obiectul greșit. Puștile erau semnificantul; injoncțiunea – verticalitatea, refuzul oricărui compromis cu tipologia aceea – era semnificatul. Pierzînd obiectul, am moștenit, în sfîrșit, corect. Epictet ar fi spus-o mai scurt: n-ai pierdut nimic, ai dat înapoi.
Cît despre literatură: tata a trăit o viață sub legea lui Cehov – pușca atîrnată pe perete în actul întîi trebuie să se descarce în actul al treilea. E o lege de fier a economiei narative și el a aplicat-o, ca cititor, fără drept de apel. Cehov le dădea însă sfatul acesta dramaturgilor; nu s-a gîndit nimeni la moștenitori. Mie mi-a revenit, iată, să citesc legea în răspăr: misiunea mea era ca puștile să nu se mai descarce niciodată – mai ales nu în actul al treilea al unui baron pesedist de județ. Există arme care își ating ținta abia atunci cînd nu mai trag. Fiul criticului a sfîrșit prin a-l edita pe Cehov.
Există un orgoliu ascuns în a crede că datoria fiului e să păstreze intact muzeul tatălui. Uneori e tocmai să-l lase să se stingă cu demnitate.
Muzeul de la Iași le-a refuzat; muzeul acesta, clădit din fraze, le primește fără taxă de depozitare – un muzeu al inocenței fără vitrine, în care biletul de intrare e lectura. (Pamuk și-a construit unul, la Istanbul, din obiectele unei iubiri imaginare; al meu e mai sărac cu un etaj și mai bogat cu o iertare.) Rilke bănuia că lucrurile nu-și doresc, în fond, decît să învie nevăzute în noi – că pămîntul însuși visează să devină invizibil înlăuntrul nostru. Oriunde s-ar afla acum – într-un fișet, pe peretele altcuiva, topite –, bătrîna Suhl și „cehoslovaca” au trecut deja dincolo, în invizibil.
Le voi lăsa să se evapore în hîrțoagele armurierului, așa cum memoria tatălui meu se dizolvă, blînd, în iarna lui interioară.
Dacă închid ochii, nu văd rastelul rece al armurierului. Văd doar cîmpul de august, simt mirosul de mîl și trestie sub bocanci, soarele abia ghicit deasupra orizontului și aud, undeva departe, zgomotul sec al unui închizător de armă, netezit cu ulei pe o masă plină de cărți.
Iar în muzeul nevăzut e pentru totdeauna ora patru dimineața, miroase a ulei de armă și a cînepă proaspătă, cîinii mi-o iau, ca întotdeauna, înaintea ochilor – și nu mă mai plîng deloc, dar absolut deloc, că m-am trezit.
Dominic Negrici este profesor la Academia de Studii Economice și la Universitatea din București. Nu mai vînează decît amintiri.
