Ceaușescu nu a fost un lider bun. A fost un dictator care și-a înfometat poporul și și-a construit un cult al personalității în timp ce România se prăbușea. A uita asta sau, mai grav, a o masca sub propagandă falsă nu înseamnă doar o greșeală istorică, ci o trădare a celor care au murit pentru ca noi să putem vorbi liber astăzi.
Ceaușescu, liderul „bun” din imaginarul colectiv
La doar o săptămînă după incidentul de la festivalul „Beach, Please!”, cînd adolescenții au scandat cu veselie numele fostului dictator al României, Nicolae Ceaușescu, a venit o altă veste șocantă: 66% din români consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun pentru țară. Potrivit celei mai ample cercetări sociologice realizate în România pe tema nostalgiei față de regimul comunist, doar 24% din respondenți îl evaluează negativ pe fostul dictator, în timp ce restul fie nu au o opinie clară, fie au preferat să nu se pronunțe. Studiul a fost realizat de INSCOP Research în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) și oferă o radiografie extrem de îngrijorătoare a percepției publice asupra istoriei recente.
Remus Ioan Ștefureac, directorul general al INSCOP, a atras atenția că rezultatele studiului reflectă o ruptură profundă între realitatea regimului comunist și imaginea sa actuală în conștiința publică. Ștefureac a menționat că, de aproximativ un deceniu, Nicolae Ceaușescu a devenit un „veritabil star” pe platformele de social media, în special pe Facebook și TikTok, printr-o serie de videoclipuri și imagini atent realizate, care au beneficiat de resurse semnificative și au, fără îndoială, scopuri strategice.
Conform autorilor cercetării, idealizarea trecutului este susținută de un val constant de conținut manipulativ, care promovează o imagine pozitivă a fostului dictator și a regimului său, omițînd intenționat suferințele, lipsurile și abuzurile sistematice din vremea comunismului. Mai mult, reprezentanții INSCOP avertizează că nostalgia tot mai răspîndită față de comunism nu este doar un reflex emoțional izolat, ci o consecință a unui adevărat „război informațional” ce fragilizează societatea românească. Acest fenomen este întreținut atît de factori interni, cît și de entități ostile externe, avînd ca scop destabilizarea democrației prin promovarea unor repere valorice distorsionate, mituri toxice și neîncredere profundă în instituțiile statului.
Totodată, sociologii recunosc că nostalgia poate avea și cauze firești, legate de pierderea reperelor personale sau de vulnerabilitatea unor categorii sociale afectate de tranziția postcomunistă. Pentru unii, regimul trecut apare ca o epocă a „siguranței”, chiar dacă acea siguranță venea cu prețul libertății și al demnității umane.
Cine a fost Ceaușescu
Nicolae Ceaușescu a fost liderul Partidului Comunist Român și președinte al României între 1974 și 1989. A subjugat țara unei crunte dictaturi, aproape un sfert de secol. Ajuns la putere după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceaușescu s-a remarcat inițial printr-o atitudine aparent independentă față de Uniunea Sovietică, fapt care i-a adus sprijin din partea Occidentului în anii ’60-’70.
Cu timpul, însă, regimul său a degenerat într-o dictatură personală brutală, susținută de un aparat represiv masiv (Securitatea), un cult al personalității megaloman și o politică economică distructivă.
Obsedat de ideea de a plăti rapid datoria externă, Ceaușescu a impus în anii ’80 un regim de austeritate extrem, care a dus la penurie alimentară, frig în locuințe, întreruperi frecvente de curent și o prăbușire generală a nivelului de trai. Libertatea de exprimare era practic inexistentă, disidenții erau urmăriți, arestați sau forțați la exil, iar controlul asupra populației era exercitat pînă în cele mai intime aspecte ale vieții.
În decembrie 1989, în contextul revoluțiilor din Europa de Est și al unei revolte populare pornite la Timișoara, regimul lui Ceaușescu s-a prăbușit. Capturat împreună cu soția sa, Elena, după o fugă haotică cu elicopterul, Ceaușescu a fost judecat sumar de un tribunal militar improvizat și executat pe 25 decembrie 1989.
Fake news și realitate
Ca orice fake news, miturile care îi conferă lui Ceaușescu aura de „lider benefic” au un infim sîmbure de adevăr. Bunăoară, se spune că „Ceaușescu a construit fabrici și uzine, a ridicat țara din nimic”. Este adevărat că industrializarea a schimbat România, însă această industrializare s-a făcut în mod forțat și adesea fără eficiență economică, ignorînd sustenabilitatea și nevoile reale ale pieței. Multe întreprinderi erau supradimensionate, energofage și ineficiente, menținute în viață artificial pentru a susține iluzia progresului. Tocmai din acest motiv, după 1989, o parte considerabilă din această industrie s-a prăbușit, căci fusese construită pe fundamente economice false.
Se spune: „Toți aveau loc de muncă și casă. Era ordine”. În realitate, locuințele erau repartizate în blocuri standardizate, deseori înghesuite și prost izolate. Locurile de muncă erau obligatorii și controlate politic, iar ideea „șomajului zero” era, de fapt, o formă de muncă forțată, inclusiv pentru tineri trimiși în fabrici imediat după liceu, indiferent de aptitudinile sau aspirațiile pe care le aveau. Tinerii de azi ar trebui să știe că nu exista opțiunea de a alege unde să te angajezi, iar șomajul era sancționat penal.
Se invocă „siguranța” din vremea comunismului și „respectul” care domnea în țară: „Nu existau infractori sau droguri” sau „Tinerii erau respectuoși”. În realitate, infracționalitatea era subraportată sau ascunsă. Statul controla informația, iar presa nu relata decît ce aproba partidul. Exista represiune brutală, dar nu și justiție „oarbă”. Disidenții politici erau arestați, bătuți, internați abuziv în spitale psihiatrice sau forțați să emigreze. Disciplina era impusă prin frică. Sistemul funcționa prin constrîngere, delațiune și cultul fricii. Respectul era mimat. Oamenii nu aveau voie să vorbească liber, să călătorească sau să gîndească altfel decît le impunea linia Partidului.
Se oftează: „Nu aveam datorii, eram independenți”. Realitatea este că datoria externă a fost plătită cu prețul înfometării populației. Între 1981 și 1989, Ceaușescu a impus un regim de austeritate extrem pentru a returna integral datoria externă, ceea ce a dus la raționalizarea alimentelor, lipsuri severe și un nivel de trai sub pragul decenței. România devenise „independentă” financiar, dar total izolată diplomatic și economic.
Ceaușescu este perceput ca un conducător „respectat de marii lideri ai lumii”. Chiar dacă, la începutul anilor ’70, Ceaușescu a fost primit cu onoruri în Vest datorită poziției sale antisovietice, respectul diplomatic nu însemna aprobarea regimului intern. După ce s-a apropiat tot mai mult de modelul nord-coreean, liderii occidentali s-au distanțat treptat, iar România a fost considerată, în anii ’80, una dintre cele mai represive dictaturi din Europa.
Tragedia contextualizată
Un tînăr nu poate fi convins de tragedia comunismului doar prin cifre, rapoarte sau lozinci anticomuniste care nu îi spun nimic. Trebuie să înțelegem că, pentru un tînăr de azi, comunismul este o poveste abstractă, iar Ceaușescu – un nume manipulat pe TikTok. Cheia nu este un discurs categoric, ci mai ales conectarea emoțională și umană cu ce înseamnă viața sub dictatură.
Fără a idealiza prezentul, e esențial să le arătăm tinerilor ce înseamnă să nu ai dreptul să alegi. Să nu poți călători, să fii urmărit pentru ce spui, să îți fie ascultat telefonul, să trăiești mereu cu frica în sîn. Să le spunem: „Azi poți critica un ministru pe TikTok și vei primi like-uri. Însă atunci, un gest similar te-ar fi băgat la închisoare”. Să le vorbim despre dictaturile existente azi în lume. Și, dacă se revoltă pentru că o femeie e arestată fiindcă nu poartă vălul „corect”, să le explicăm că, în perioada regimului Ceaușescu, măsurile contraceptive erau strict interzise, iar avortul se putea face doar dacă procuratura își dădea acordul. Iar dacă un chiuretaj se întîmpla să primească aprobarea, în sala de operație era mereu prezent un milițian.
Tot ce putem face pentru ca tinerii să perceapă realitatea unei dictaturi e să le oferim acces către viața de zi cu zi a oamenilor care au trăit comunismul. Să îi facem să prețuiască libertatea. Căci, deși tinerii trăiesc azi într-o lume imperfectă, aceasta este (încă) liberă. Pot călători, pot vorbi despre orice, pot face alegeri în ceea ce privește viața lor. E important să înțeleagă că, în comunism, aceste lucruri simple, această libertate luată de bună azi, erau interzise atunci.
Și trebuie să le creăm spațiul pentru întrebări. Trebuie să le punem la dispoziție documentare, muzee interactive, chiar piese de teatru inspirate din dosare reale, platforme digitale cu arhive deschise. Dacă întreabă „Chiar era așa rău?”, nu trebuie să pufnim, să ridicăm din umeri, să dăm ochii peste cap. Trebuie să ne bucurăm că deschid ușa către cunoaștere. Și trebuie să le răspundem cu răbdare și, mai ales, cu empatie, să ne dăm seama că ei, cei născuți în democrație, nu au termeni de comparație.
Și nu trebuie să comparăm suferințele. Tinerii au propriile lor dificultăți, iar faptul că nu au trăit „frigul din apartamentele anilor ’80” nu înseamnă că sînt superficiali. Dimpotrivă: dacă le dăm motive întemeiate, vor înțelege. Și vor duce mai departe ceea ce noi înșine riscă să uităm.
.jpg)
