Concertul de Anul Nou de la Viena are, de obicei, puterea magică de a suspenda pentru două ore mizeriile lumii. Valsuri, flori, aur, eleganță, Strauss și senzația că, măcar simbolic, intrăm într-un an nou mai așezat și mai frumos decît cel precedent. În 2026, însă, o parte din publicul românesc nu a mai avut răbdare să asculte orchestra: era mai important să judece dirijorul. Pentru că este homosexual.
Yannick Nézet-Séguin
Yannick Nézet-Séguin, unul dintre cei mai apreciați dirijori ai momentului, a debutat la pupitrul concertului vienez cu o prestație pe care întreaga presă internațională a numit-o fără ezitare „memorabilă”. A îmbinat tradiția valsurilor și polcilor cu o sensibilitate modernă, a deschis programul către compozitoare uitate sau ignorate, a adus energie și claritate unei orchestre care oricum se află în vîrful lumii muzicale.
Într-un interviu acordat publicației germane WELT, dirijorul canadian Yannick Nézet-Séguin a vorbit despre drumul său către pupitrul unuia dintre cele mai urmărite evenimente muzicale din lume: Concertul de Anul Nou de la Viena. Cu aproximativ 50 de milioane de telespectatori în peste 150 de țări, concertul reprezintă nu doar o tradiție vieneză, ci și o vitrină globală pentru arta dirijorală. În 2026, pentru prima oară, Yannick Nézet-Séguin a condus acest eveniment, devenind, la 50 de ani, unul dintre cei mai tineri dirijori invitați din istoria concertului. Întrebat cum ajungi să fii ales de Filarmonica din Viena, mai ales în condițiile în care această orchestră nu are dirijor-șef, Nézet-Séguin a subliniat că totul ține de muncă și de reputație artistică. Orchestra urmărește cu mare atenție dirijorii care se afirmă pe marile scene, observînd nu doar tehnica, ci și felul în care se creează relația cu ansamblul. „Pot spune că m-am recomandat singur, prin munca mea”, a afirmat Nézet-Séguin, explicînd că nu există recomandări formale sau mecanisme instituționale, ci mai degrabă o selecție discretă, care se face în timp.
Un moment de cotitură în colaborarea sa cu Filarmonica din Viena l-a reprezentat anul 2022. Atunci trebuia să dirijeze Valery Gergiev în turneul american al orchestrei, însă invadarea Ucrainei de către Rusia a făcut imposibilă prezența acestuia pe scenă. Cu doar două zile înainte de concertul de la Carnegie Hall, orchestra a avut nevoie de un înlocuitor. Nézet-Séguin se afla deja la New York, implicat în repetițiile pentru Don Carlo la Metropolitan Opera, însă, după o serie de ajustări rapide de program, a acceptat provocarea și a dirijat toate cele trei concerte planificate. Experiența a fost intensă atît pentru el, cît și pentru muzicieni, cimentînd o relație de încredere care avea să ducă, în cele din urmă, la invitația pentru Concertul de Anul Nou.
Totuși, Nézet-Séguin a precizat că succesul acelui turneu nu a fost suficient. Filarmonica din Viena ține foarte mult la tradiția valsului vienez și la repertoriul familiei Strauss, iar compatibilitatea cu acest univers sonor trebuie testată. Un pas important a fost invitația sa la Concertul de vară din 2023 de la Schönbrunn, eveniment grandios în aer liber, unde a dirijat un program cu numeroase valsuri. Imediat după acest succes a urmat invitația oficială pentru 1 ianuarie 2026.
Tradiția Concertului de Anul Nou și iubirea pentru Strauss
Nézet-Séguin a povestit în interviul acordat WELT și despre apropierea sa personală de universul lui Johann Strauss. Fiind crescut la Montréal, în cultura franco-canadiană, valsul vienez avea locul său special, iar Concertul de Anul Nou era o tradiție în familia sa, încă din copilărie. Printre dirijorii care l-au marcat i-a amintit cu admirație pe Georges Prêtre și Carlos Kleiber.
Întrebat despre modul în care a conceput programul concertului din 2026, dirijorul canadian a povestit că lucrul a început cu un an înainte și a presupus un echilibru între piesele tradiționale și lucrări mai puțin cunoscute. Nézet-Séguin a dorit ca toți membrii familiei Strauss să fie reprezentați, dar a inclus și compozitori precum Lanner, Ziehrer, Suppé sau Hans Christian Lumbye.
Lucrările inedite ale compozitoarelor
În același timp, Nézet-Séguin a insistat asupra includerii compozitoarelor în programul concertului. Pentru prima dată, la Concertul de Anul Nou din Viena a fost interpretată o lucrare de Josephine Weinlich, fondatoarea primei orchestre feminine din Europa. Tot el a propus și „Rainbow Waltz” („Valsul curcubeului“) de Florence Price, o compozitoare americană de culoare, pe care o promovează de mai mulți ani. Întrebat dacă simbolul curcubeului are un mesaj social sau identitar, Nézet-Séguin a răspuns cu o contraîntrebare: „De ce, pentru că sînt homosexual?”, adăugînd, zîmbitor, că fiecare este liber să interpreteze după cum dorește. Dirijorul a ținut să sublinieze, însă, că piesa lui Florence Price poartă un mesaj de optimism și speranță și că, în vremurile actuale, arta nu poate și nu trebuie să ignore realitatea.
În fața faptului că va fi privit de zeci de milioane de oameni, dirijorul a mărturisit că încearcă să nu se lase copleșit. A afirmat, simplu, că nu se gîndește la cifre, ci intră pe scenă „cu capul sus și coroana metaforică pe cap”. Întrebat de costumul ales pentru concert, Nézet-Séguin a spus că acesta a fost conceput de soțul său și perfecționat în colaborare cu echipa Louis Vuitton.
Dincolo de strălucirea evenimentului, interviul acordat de Yannick Nézet-Séguin publicației germane a dezvăluit un portret uman al unui artist aflat la apogeul carierei: disciplinat, autoironic, fidel tradiției, dar deschis noutății și dornic să transmită, prin muzică, speranță și bucurie la început de an.
Revolta românească
Însă, pentru o parte zgomotoasă din Facebook-ul românesc, toate acestea n-au contat. Nu a contat interpretarea, nu a fost ascultată muzica, nu a fost apreciată extinderea repertoriului. Ochii au căzut pe fracul Louis Vuitton, purtat de dirijor. Au fost dibuite unghiile date cu ojă (deși aceasta abia se zărea). S-a comentat acid faptul că Nézet-Séguin a coborît în sală la final. Ceea ce a contat pentru păreriștii de Facebook nu a fost faptul că sala a aplaudat în picioare (lucru rar pentru Concertul de la Viena), nu a fost explozia de bucurie pe care dirijorul a antrenat-o, ci a fost, pînă la urmă, faptul că acesta este homosexual. Nu s-a spus asta direct, limbajul rețelelor a învățat între timp să-și pună mască, însă aluziile au fost suficient de transparente pentru a nu lăsa loc de interpretări.
Nu s-a discutat despre tempo-uri, frazare, echilibrul dintre suflători și coarde, nici despre ideea de a aduce o piesă a lui Florence Price pe scena Concertului de Anul Nou. S-a discutat despre cum arată artistul. Despre cum se îmbracă. Despre „tradiție” înțeleasă ca muzeu înghețat, nu ca organism viu. Pentru mulți dintre „revoltații” de pe rețelele sociale, modernitatea a fost o insultă personală. N-au suportat să vadă un frac care nu arată „ca pe vremuri”, deși habar n-au nici de modă, nici de stil, nici de muzica clasică, ca să nu mai vorbim că nici măcar nu citesc o cronică muzicală. S-au enervat atît de tare că un bărbat poartă ojă, încît nici n-au mai auzit orchestra. S-au scandalizat că un artist trăiește altfel decît ei, dar n-au fost capabili să se întrebe de ce muzica lui emoționează milioane de oameni.
În spatele tuturor acestor reacții se află o teamă: frica de cei care nu se conformează Patului lui Procust. Concertul de Anul Nou de la Viena e perceput de ei ca ultim bastion al unei ordini perfecte, bătute în cuie. Iar apariția unui dirijor care nu a corespuns șablonului a răsturnat liniștea interioară a celor care nu se simt confortabil într-un prezent pluriform. Ironia e că Viena însăși nu și-a simțit tradițiile amenințate. Le-a deschis. Le-a șters de praf. Le-a lăsat să respire. Căci tradiția nu moare atunci cînd o aduci în viața prezentului. Dar moare atunci cînd o transformi într-o icoană la care te închini nervos pe Facebook.
Yannick Nézet-Séguin nu a „stricat” Concertul de Anul Nou. L-a făcut să vorbească cu timpul în care trăim. A adus compozitoare uitate, a adus alt tip de prezență scenică, alt tip de sensibilitate. Faptul că unii români au ratat muzica pentru a judeca unghiile spune mult despre ei și lipsa lor de cultură. Adevărata disonanță nu a fost în orchestră, ci în ei. Muzica valsurilor a fost aceeași. Doar urechile lor au fost ocupate cu tropotul propriilor prejudecăți.
Pînă la urmă, jocul de azi e atît de simplu: dacă revolta de pe Facebook ajunge să acopere „Marșul lui Radetzky“, nu e vina dirijorului. E vina noastră că am uitat să ascultăm, să admirăm valorile și, în loc să ne bucurăm de muzică, preferăm să facem miștouri grosolane de birt, să hăhăim, spoiți cu iluzia supremației.
Credit foto Yannick Nézet-Séguin: Wikimedia Commons
.jpg)
