Teheran, iarna anului 1979. Fotografiile epocii surprind mii de femei care protestează împotriva șahului. Merg umăr la umăr cu bărbații. Poartă pancarte, participă la greve și demonstrații. Pentru multe dintre ele, revoluția părea începutul unei libertăți noi. Nu își imaginau că revoluția care urma să răstoarne monarhia autoritară a Iranului va crea, cîteva luni mai tîrziu, una dintre cele mai stricte republici teocratice din lume, un stat în care libertățile femeilor aveau să fie redefinite radical. „În 1979, confruntate cu impasul din societatea iraniană, femeile au fost entuziasmate de sosirea lui Khomeini, care promisese totul, chiar și o alianță cu stînga, comuniștii”, scrie Yves Bomati, specialist în Iran și coautor al cărții Iranul în fața provocărilor sale. Așa cum se întîmplă adesea, prea puțini oameni citiseră cu atenție programul și intențiile sale, susține Bomati, citat de Le Point.
De la modernizare autoritară la revoluție
În prima jumătate a secolului XX, Iranul a fost condus de dinastia Pahlavi, care a încercat să transforme țara într-un stat modern, inspirat de modelul occidental. Reza Shah Pahlavi lansase un program de modernizare radicală: dezvoltarea infrastructurii, centralizarea statului, reducerea influenței clerului și reforme sociale menite să apropie Iranul de Europa. Una dintre cele mai controversate măsuri a fost interzicerea voalului în 1936. Pentru regim, era o măsură de emancipare a femeilor și un simbol al modernizării. Pentru multe femei religioase, însă, decizia a fost resimțită ca o formă de constrîngere.
Fiul său, Mohammad Reza Pahlavi, a continuat modernizarea, mai ales în anii 1960 și 1970, prin programul numit „Revoluția Albă”. Femeile au obținut dreptul de vot în 1963, accesul la universități a crescut, iar reformele dreptului familiei le-au oferit mai multă autonomie juridică. În marile orașe, femeile iraniene deveniseră vizibile în profesii intelectuale și administrative. În anii ’70 existau chiar judecătoare și femei în Guvern. Cu toate acestea, modernizarea era resimțită de unele ca avînd un caracter autoritar. Regimul șahului era susținut de o poliție politică temută, SAVAK, iar Opoziția era reprimată. În același timp, reformele rapide și occidentalizarea societății au alimentat resentimente în rîndul clericilor și al populației religioase. Pe acest fond de nemulțumire socială și politică s-a conturat revoluția iraniană.
Un aspect mai puțin cunoscut al revoluției din 1979 este participarea masivă a femeilor la protestele împotriva șahului. Motivațiile lor erau diverse. Unele proveneau din mediile religioase și vedeau în regimul șahului un simbol al corupției și al occidentalizării forțate. Pentru ele, revoluția era o șansă de a reafirma valorile islamice și identitatea culturală a Iranului. Altele erau motivate de nemulțumirea față de caracterul autoritar al regimului. Deși modernizarea adusese progrese reale pentru femei, libertățile politice erau limitate, iar inegalitățile sociale rămîneau profunde.
Nașterea republicii islamice
După plecarea șahului din Iran în ianuarie 1979, liderul religios Ruhollah Khomeini s-a întors din exil și a devenit figura centrală a noii puteri. În aprilie 1979, Iranul a fost declarat Republică Islamică. Noua Constituție a introdus conceptul de „velayat-e faqih”, adică guvernarea juristului islamic. În acest sistem, liderul suprem, un cleric de rang înalt, deține autoritatea politică și religioasă supremă. Schimbările nu au întîrziat să apară. Reformele progresiste din perioada șahului au fost revizuite, iar legislația a fost reorganizată în conformitate cu interpretarea regimului în privința legii islamice. Printre primele măsuri s-au numărat eliminarea femeilor din funcția de judecător și introducerea obligativității purtării hijab-ului. În 1983, purtarea voalului în spațiul public a devenit obligatorie prin lege. Pentru multe dintre femeile care participaseră la revoluție, această schimbare a fost un șoc.
Noile autorități au revizuit legislația existentă privind drepturile femeilor, anulînd multe dintre reformele anterioare și introducînd un sistem juridic inspirat de concepte patriarhale. Regimul religios instaurat după revoluție a restrîns participarea femeilor în sistemul educațional și a interzis coeducația în multe instituții. Imediat după Revoluție, universitățile și numeroase licee au fost închise pentru o perioadă de aproximativ trei ani. În acest interval, multe cadre didactice femei au fost îndepărtate din funcții, iar numeroase angajate din sectorul public au fost concediate. După redeschiderea școlilor, sub conducerea ayatollah-ului Ruhollah Khomeini, programele școlare au fost modificate radical, pentru a reflecta valorile islamice promovate de noul regim. Manualele școlare au început să prezinte femeile purtînd vălul islamic și fiind reprezentate mai ales în roluri domestice.
Specializări universitare separate
Manualele și programele educaționale clasificau domeniile de studiu în specializări „masculine” și „feminine”, iar distribuirea lor era făcută în funcție de gen. Regimul a introdus și restricții privind accesul la anumite specializări universitare. Femeilor li s-a interzis studierea unor domenii precum medicină veterinară, zootehnie, geologie, resurse naturale. Din 108 specializări în matematică și informatică, femeile aveau acces doar la 43. Guvernul a stabilit și cote pentru anumite domenii, limitînd numărul femeilor admise pentru a evita impunerea acestora în anumite specializări.
Pentru a respecta segregarea de gen impusă în educație și în sistemul medical, autoritățile iraniene au înființat o facultate de medicină exclusiv pentru femei. Scopul era ca pacientele să poată fi tratate de medici femei, în conformitate cu normele religioase impuse de noul regim. Autoritățile au limitat și accesul la burse pentru studii în străinătate, temîndu-se că femeile necăsătorite ar putea fi influențate negativ de societatea occidentală. Bursele erau acordate în principal studenților bărbați și femeilor căsătorite.
După moartea ayatollah-ului Ruhollah Khomeini, în 1989, autoritățile iraniene au început treptat să relaxeze unele dintre restricțiile impuse anterior asupra participării femeilor în sistemul educațional.
Cotele care limitau numărul femeilor admise în anumite domenii universitare au fost eliminate, după intervenția Consiliul Cultural și Social al Femeilor, o instituție condusă de femei aflate în poziții influente. Pînă în 1993, toate interdicțiile privind accesul femeilor la anumite specializări universitare au fost ridicate. Tot mai multe femei au început să se înscrie la universități, iar participarea lor la educație s-a extins dincolo de elitele urbane.
Accesul femeilor la educație a continuat să crească în perioada președinției lui Mohammad Khatami (1997-2005). În anul universitar 1997-1998, aproximativ 38,2% din studenții din Iran erau femei. Pînă în anul 2000, acest procent a crescut la 47,2%. În anul 2001, pentru prima dată în istoria Iranului, numărul femeilor înscrise în învățămîntul superior a depășit numărul bărbaților. În 2002, femeile au reprezentat 62% din candidații care au promovat examenul național de admitere la universitate. În aceeași perioadă, femeile au început să cîștige teren și în cariera universitară. Aproape jumătate dintre posturile de lector universitar erau ocupate de femei, aproape dublu față de nivelul înregistrat cu un deceniu înainte. Totuși, în pozițiile academice superioare, precum profesor titular sau posturi permanente, prezența femeilor rămînea limitată.
Restricții după o perioadă de progres
În perioada președinției lui Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013), o parte dintre reformele privind educația femeilor realizate în timpul administrațiilor Rafsanjani și Khatami au început să fie treptat limitate. Deși participarea femeilor la educație era în continuă creștere (în 2007-2008, ele reprezentau 55% din studenții la licență), autoritățile conservatoare au devenit tot mai preocupate de impactul acestei evoluții asupra rolurilor tradiționale. În consecință, Guvernul a reintrodus sisteme de cote pentru admiterea la anumite specializări, a impus restricții privind domeniile în care femeile puteau studia și a intensificat segregarea de gen în universități. În anii următori, zeci de programe universitare, în special din domeniul științelor și ingineriei, au devenit inaccesibile studentelor.
Noile politici au generat proteste din partea studenților și critici internaționale din partea organizațiilor pentru drepturile omului, care au acuzat autoritățile iraniene că încearcă să reducă prezența femeilor în învățămîntul superior, în pofida faptului că acestea obțineau rezultate academice superioare bărbaților. În perioada 2022-2023, sute de eleve din Iran au fost victimele unor cazuri suspecte de otrăvire în școli, incidente despre care numeroase rapoarte au sugerat că ar fi avut scopul de a le împiedica să frecventeze cursurile.
Femeile Iranului care sfidează interdicțiile sociale
Totuși, deși constrînse de legi profund patriarhale, femeile din Iran refuză să dispară din spațiul public. De la moartea studentei Mahsa Amini, în septembrie 2022, femeile iraniene au devenit motorul unei revolte care continuă să zguduie societatea și puterea teocratică de la Teheran. Uneori revolta e vizibilă în gesturi de sfidare directă: femei care ies în spațiul public fără hijab sau studente care contestă regulile universităților. Alteori capătă forma unor gesturi radicale de protest, precum cel al activistei Ahoo Daryaei, care și-a scos hainele pe un campus din Teheran pentru a denunța abuzurile poliției morale. Pentru multe dintre aceste femei, opoziția față de regim vine însă cu un preț uriaș. Activiste precum Elham Modaressi au fost arestate și torturate pentru implicarea în proteste. Elahe Tavakolian a fost împușcată în ochi în timpul manifestațiilor, devenind unul dintre simbolurile brutalității cu care autoritățile încearcă să reducă la tăcere mișcarea de contestare.
Melika Barahimi, o tînără iraniană refugiată în Canada, a devenit simbolul revoltelor din ianuarie după ce a publicat o fotografie în care își aprinde țigara de la portretul în flăcări al liderului suprem, ayatollah-ul Ali Khamenei. Barahimi fost arestată pentru prima dată la vîrsta de 17 ani, în timpul protestelor din noiembrie 2019, iar în 2024 a fost din nou reținută din cauza pozițiilor exprimate pe rețelele sociale împotriva obligativității purtării vălului islamic. După ce a fost amenințată de autorități, Barahimi a decis să părăsească Iranul.
În luna martie, după izbucnirea războiului din Iran, Naționala feminină de fotbal a Iranului a refuzat să cînte imnul țării înaintea meciului de deschidere din Cupa Asiei. Pe marginea terenului, selecționerul echipei, Marziyeh Jafari, a fost surprinsă zîmbind.
Credit foto: Wikimedia Commons
