În orizonturile sale limitate de ființă trecătoare, omul trăiește multe angoase. Una dintre ele este legată de organizarea socială, de nivelul aproximativ în care reușim a trăi împreună. Cooperarea umană în scop comun are limitele sale și omul le vede și se îngrijorează. Problema noastră, a oamenilor, stă în iluzia că putem construi împreună o lume perfectă. Or, asta nu se poate. Și nu se poate pentru simplul motiv că noi sîntem în mod natural imperfecți. Dacă am admite acest ultim adevăr, mult mai ușor ne-ar fi să pășim înainte, împreună. Încercările, toate de pînă acum, de a realiza o societate perfectă au eșuat. Singura care a rămas deasupra timpurilor este democrația. De ce? Pentru că ea este în acord cu omul, adică imperfectă. Asta trebuie să știm atunci cînd, din diferite motive, fiecare dintre noi, de la zidarul care ne tencuiește casa pînă la savantul care stă pe un scaun al Academiei, găsim numai cuvinte grele la adresa sa. Lumea libertăților este imperfectă, dar trece pragurile istoriei. Așa că ar trebui să respectăm mai mult democrația și nu s-o criticăm în permanență. Pînă la urmă, este tot ce avem. Accesul omului obișnuit la putere a adus multă vulgaritate, dar a fost visul omenirii. Democrația este imperfectă și gălăgioasă, plină de scandaluri și cumva obositoare. Numai că respectă omul și-l pune în situația visului autoguvernării.
Dintre toate sistemele de organizare socială inventate de către om în multimilenara sa istorie, democrația pare a fi cel mai fragil. Sînt multe motivele pentru care se întîmplă asta. Primul ar fi acela al libertății de exprimare care este implicită libertății politice. Noi, cei care trăim azi, discutăm aprins despre libertatea de exprimare de pe rețelele de socializare și despre cum această libertate pare a ne submina viața. Dar nici unul dintre noi nu se pune în situația celor care trăiau în epoca apariției presei scrise sau chiar în epoca apariției radioului sau televizorului. Viața oamenilor de atunci a fost mult mai bulversată decît a noastră. Pragurile comunicării în masă au adus mereu mari îngrijorări. Aristotel, de exemplu, nu putea să-și imagineze un oraș mai mare decît distanța pe care o acopereau cu vocea lor heralzii care făceau anunțurile publice. Pentru că atunci așa se comunica. Cineva lua hotărîri și exista o meserie specială îndeplinită de oameni care anunțau publicului larg aceste hotărîri. Este multă încărcătură în ideea lui Aristotel. Crainicul era chemat să asigure coeziunea unei cetăți în care dezbaterea era publică, iar participarea la luarea deciziilor era una directă. Un oraș nu putea fi condus eficient dacă era prea mare și devenea impersonal. Odată cu apariția mijloacelor moderne de comunicare, coeziunea cetățenilor pe spații largi a devenit posibilă. Azi, mijloacele de comunicare sînt unele rapide și cu acoperire planetară. Ele permit, cu o intensitate neimaginată altădată, participarea oricărui individ la dezbaterea publică. Și avem în jurul nostru o dezbatere imensă, pe oricare dintre problemele care ne preocupă.
Spuneam că democrația pare a fi fragilă tocmai pentru că permite această imensă dezbatere. La un moment dat, dezbaterea despre care vorbim poate părea a lua forma unui zgomot de fond. Un zgomot obositor pentru mulți dintre noi. Democrația pare a fi fragilă și pentru că pare a nu avea reflexe în fața răului social. În democrație, apărătorii binelui sînt chemați a se poziționa și a apăra acest bine. Democrația este deci un fel de guvernămînt care implică participarea și implicarea. De aceea, pentru unii dintre noi, mai egoiști și mai apatici, pare a nu fi un regim perfect. Și nici nu este un regim perfect. Dar este singurul regim care oferă demnitate omului prin garantarea libertăților sale. Democrația este deci criticabilă, coruptă, indiferentă, imorală, lentă, apatică și mai așteaptă și participarea permanentă, implicarea cetățenilor. Prin aceste neajunsuri a enervat mulți oameni în istorie, și mulți au crezut că pot înlocui democrația cu altceva. Numai că mereu omul occidental a cerut revenirea la fundamentele noastre istorice, a căror putere se extrage de la vechii greci. De multe ori, multe state au renunțat la democrație și au cerut, exasperate, regimuri care să le satisfacă mai îndeaproape planurile și să le dea o nouă strălucire vieții. De fiecare dată promisiunile de dincolo de libertate nu au fost decît crunte dezamăgiri. Secolul XX, de exemplu, a fost unul al marilor experimente fasciste și socialiste. Violente prin natura lor, atît fascismul, cît și socialismul au dezamăgit crunt. Milioane și milioane de victime umane și un ocean de suferință au provocat cele două. După care democrația și libertățile sale au revenit și s-au reafirmat. Acum știm că stabilitatea și prosperitatea civilizației umane, înflorirea ei, sînt asociate cu democrația. Și totuși, iată că dezbaterea se reaprinde. În plin secol XXI, tot felul de noi curente ideologice derivate din fascism și socialism ne invită din nou să renunțăm la libertate și să ne alăturăm lor.
Azi, revine vechea iluzie a autoritarismului. Pentru că, din moment ce am constatat că democrația nu este valabilă, nu ne rămîne decît a o înlocui. Așa s-a întîmplat și cu România perioadei interbelice. Multe personalități ale culturii și științei s-au lăsat seduse de iluzia autoritarismului în defavoarea democrației și libertăților. Nu era doar o modă. Era un entuziasm. Fiecare dintre acești oameni a crezut că a găsit soluția organizării sociale perfecte. De fapt, au trăit doar o iluzie, fiind de partea fascismului sau a comunismului. Și modul în care au servit aceste iluzii i-a costat chiar viața. Mihail Manoilescu este una dintre aceste personalități. Cel mai mare economist român, omul care de fapt nu avea studii de economie, a fost sedus de ideea abandonării democrației, pentru motivele pe care noi le enumerăm mai sus, dar și pentru alte o mie de motive.
Manoilescu a fost un critic fervent al regimului democratic românesc interbelic. În lucrarea sa România, stat corporativ. De ce și cum trebuie transformat statul nostru, se arată a fi un critic dur al democrației, în special al democrației românești interbelice. Neajunsurile democrației, așa cum le vede el, țin chiar de esența sa, de principiul reprezentării: „Și totuși, în loc ca acest lucru firesc și pe care îl reclamă simțul comun al oamenilor să se împlinească, viața publică a României este condusă numai și numai de intermediari – pe românește samsari – care se interpun între țara adevărată și stat, preluînd pe seama lor statul fără să ajungă a reprezenta în el nici un interes adevărat al țării” (Mihail Manoilescu, România, stat corporativ. De ce și cum trebuie transformat statul nostru, Tipografia Modernă, 1933, p. 4).
Nimeni nu părea a reprezenta pe cineva și dincolo de asta totul căzuse în corupție și degradare. În cuvîntul-înainte la lucrarea despre care discutăm, Manoilescu procedează la o sinteză. Pornește în analiza sa de la cîteva adevăruri greu de combătut: este nevoie de o refacere morală, o reorganizare economică și o reconstrucție a statului român; principiul corporativ este soluția viitorului; asta pentru că principiul politic, doctrinar, a eșuat; democrația clasică este instabilă și produce numeroase prejudicii; discontinuitatea exercitării puterii este doar unul dintre numeroasele sale neajunsuri; așa se face că, pe fondul democrației parlamentare, forțele națiunii, inclusiv cele militare, slăbesc (Mihail Manoilescu, op. cit., p. 4).
Manoilescu exprimă o idee care la vremea aceea putea părea a fi genială. Este vorba despre renunțarea în organizarea politică la principiul doctrinar pe care îl declara ca fiind eșuat. Asemănarea cu doctrinarii postmodernității de azi care enunță din nou moartea doctrinelor nu este întîmplătoare. Imperativul refacerii morale este, de fapt, esența construcției lui Manoilescu. Și azi, marii critici ai democrației o acuză de același lucru: degradarea morală sub presiunea interesului individual. Ca și cum acest interes individual ar dispărea în alt tip de orînduire și omul ar deveni perfect în competiția socială. Nu s-a întîmplat asta. Visele celor care credeau că autoritarismul este soluția au fost spulberate curînd de evoluțiile istorice. Al Doilea Război Mondial a fost un măcel organizat de regimul autoritar fascist și de către regimul autoritar comunist. Au murit inutil aproape 100 de milioane de oameni.
În ideea abandonării regimului democratic, Manoilescu propune organizarea României ca un stat corporativ. Ce presupune asta? „Ce voim noi? Noi voim o funcționare a statului în care interesul țării ar trece deasupra partidelor și în care Suveranului i s-ar da dreptul să facă binele pe care partidele i-l refuză azi. Noi vrem un regim în care înfrînarea politicianismului s-ar face fără dictatură și care ar asigura continuitatea și corectitudinea în toată viața de stat” (Mihail Manoilescu, op. cit., p. 4). Cum s-ar putea ajunge la un asemenea regim? Iată etapele așa cum le vedea Manoilescu: oprirea spiritului politicianist care destramă țara; forța care poate face asta este aceea a gospodarilor organizați; „gospodarii împotriva oamenilor de club, acesta este îndreptarul zilei de mîine”; această organizare a forței gospodărești nu poate să aibă altă formă decît cea corporativă; România trebuie să adopte chiar și o nouă Constituție, una corporativă. Autorul consideră că în Parlamentul țării țăranii trebuie să fie reprezentați de țărani, muncitorii industriali să fie reprezentați de muncitori industriali, după cum industriașii și comercianții ar trebui să fie reprezentați de industriași și comercianți. Acest principiu, al reprezentării în Parlament pe profesii și nu pe doctrine politice, ar da o mai corectă dezbatere publică și o mai corectă apărare a intereselor de ocupație. În același timp ar elimina elita politică intelectuală, ezitantă și coruptă, indiferentă la problemele țării. Un alt avantaj ar fi acela că intermedierea politică ar dispărea. Profesiile nu ar mai fi reprezentate prin intermediari, ci direct prin delegații lor. Manoilescu afirmă: „Și totuși, în loc ca acest lucru firesc și pe care îl reclamă simțul comun al oamenilor, să se împlinească, viața publică a României este condusă numai și numai de intermediari – pe românește samsari – care se interpun între țara adevărată și stat, preluînd pe seama lor statul fără să ajungă a reprezenta în el nici un interes adevărat al țării” (Mihail Manoilescu, op. cit., p. 4).
Nu există regim politic intermediar între democrație și dictatură. Orice autoritarism, odată instalat, se transformă rapid în dictatură. Nu întîmplător l-am luat în dezbatere pe Mihail Manoilescu. El a fost marele economist sedus de către autoritarism. Poate și din cauza asta, istoria i-a făcut într-un mod pervers cu ochiul. El este cel care a fost obligat, în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, să semneze cedările de teritorii prin Dictatul de la Viena. Ulterior a fost arestat de către cealaltă față a dictaturii, de către comuniști. A murit la Sighet, acolo unde a fost ucisă o bună parte din elita noastră interbelică. Rîndurile de mai sus se adresează tuturor „inteligenților” de azi din România, care cred că pot fenta istoria imaginînd tot felul de formule hibride de organizare socială. Nimeni nu poate fenta nimic. Din acest motiv, angajamentul pentru libertate trebuie să fie unul total.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă lucrare a sa este Lumea de dincolo de istorie. Despre fragilitatea construcției sociale românești (Editura Pro Universitaria, 2025).
Credit foto Mihail Manoilescu: Wikimedia Commons
