Îndoiala poate fi atît o calitate, cît și un defect, atît un avantaj, cît și un dezavantaj, atît un bine, cît și un rău. Totul depinde de contextul în care ea apare, de efectul pe care îl are asupra noastră și de modul în care reușim să o folosim și să o integrăm în viața noastră. Îndoiala nu este ceva bun sau rău în sine, ci este mai degrabă ceva de genul pharmakon-ului despre care face vorbire Platon în Dialogurile lui. Îndoiala poate avea și efecte benefice, și efecte negative asupra vieții lăuntrice a omului, în funcție de modalitatea în care este folosită, în funcție de cantitatea și de calitatea ei, în funcție de impactul pe care îl are asupra psihicului și a afectivității omului.
Pentru a-ți așeza propria viață pe un fundament existențial solid este întotdeauna nevoie de o confruntare cu întrebările și problemele esențiale, de bază, ale vieții. Așadar, a te întreba cu privire la temeiurile lumii și cu privire la rosturile vieții este un gest radical, dar necesar de realizat (măcar o dată în viață, dacă nu repetat la intervale mai mari sau mai mici de timp), pentru a te putea așeza cu adevărat și în mod genuin în propria-ți existență. A face acest lucru înseamnă a te întreba cu privire la fundamentele lumii și ale vieții. Or, tocmai îndoiala te poate ajuta în acest proces de interogație, care este menit să te conducă la a-ți descoperi propriile fundamente, temeiuri și rosturi în această lume și în această existență și să descoperi chiar și temeiurile, rosturile sau fundamentele lumii și ale existenței însele.
Prin urmare, îndoiala, folosită ca metodă de lucru, ca metodă ultimă de interogare (în sens cartezian) a ceea ce este și a rostului a ceea ce este, poate fi acea metodă care te conduce la a descoperi adevărata natură a lucrurilor și te ajută să te înrădăcinezi tu însuți mai bine, mai profund și mai autentic în ființă. Făcînd acest lucru, ajungi să-ți descoperi sinele tău cel adevărat, ceea ce-ți va facilita și intrarea într-o relație autentică cu ceilalți, cu alteritatea în general. Astfel, îndoiala te poate ajuta inclusiv la a-l cunoaște mai bine pe celălalt (alteritatea) și la a intra într-o relație autentică cu el. Pentru că ea îți facilitează propriile întrebări și luări de poziție critice atît cu privire la ideile, credințele, convingerile și părerile tale, cît și cu privire la cele ale celuilalt. Astfel, îndoiala poate funcționa foarte bine și cu efecte dintre cele mai benefice și la acest nivel al relației cu alteritatea pe post de reducție fenomenologică (prin „punerea între paranteze” provizorie a pre-judecăților sau dinainte-judecăților cu privire la celălalt). Operarea unei reducții fenomenologice la acest nivel îți va elibera de fapt calea către celălalt ca celălalt, adică către celălalt și autenticul din el, către celălalt așa cum este el în sine și nu așa cum îl percepi tu prin diverse filtre subiective mai mult sau mai puțin accentuate sau așa cum este el îndeobște perceput și prezentat prin prisma unor idei, credințe și convingeri preluate pe pilot automat din alte surse (mass-media, societate etc.), colorate într-un fel sau altul din punct de vedere ideologic. În acest sens, exersarea îndoielii, ca metodă critică de lucru, te poate ajuta și la demantelarea diverselor ideologii politice și sociale, care luptă, parcă într-o continuă concurență unele cu altele, pentru a-ți cuceri mintea și inima într-un mod constant și insidios.
Îndoiala, exersată critic, ca metodă ultimă de interogare (în sensul lui Descartes) sau fenomenologic (în sensul reducției fenomenologice a lui Husserl – de anulare provizorie a valabilității tezelor și ipotezelor cu privire la existența lumii și a cunoștințelor și opiniilor cu privire la tot ceea ce reprezintă cunoaștere neinterogată și nechestionată critic), se arată a avea mai multe virtuți, care merită luate în considerare și utilizate în propriul proces de cunoaștere (a lumii, a vieții și a celuilalt) și de autocunoaștere.
Îndoiala poate fi însă și un „viciu”, un defect, un neajuns. În anumite contexte și situații existențiale, prezentă peste o anumită limită, ea se poate transforma în ceva toxic și patologic, ceea ce face obiectul psihologiei și al psihoterapiei. În acest sens, îndoiala devine o „boală”, o dereglare psihologică și emoțională de care este recomandat să scapi cît mai urgent. Cînd devine ceva patologic, îndoiala te consumă constant, te lasă fără energie, îți amputează voința și îți anulează elanul de a face orice îți propui. De cele mai multe ori nu greutatea sau dificultatea unei sarcini sînt cele mai mari impedimente în realizarea sau în ducerea la bun sfîrșit a acelei sarcini, ci incapacitatea subiectului de a decide dacă ceea ce face sau vrea să facă el este bine sau nu. Așadar, emoțiile care însoțesc într-un astfel de context îndoiala sînt cele de nesiguranță, incertitudine și anxietate. Cu cît mai mare și mai persistentă este îndoiala în acest caz, cu atît mai puternice sentimentele de incertitudine, nesiguranță și anxietate. Îndoiala, nehotărîrea și indecizia omoară spiritul în astfel de momente, taie voința omului și-i anulează elanul vital din care se naște energia lui a face. A face sucombă într-un aș vrea să fac sau aș fi vrut să fac și astfel omul tinde să intre ușor-ușor în descurajare, în deznădejde și chiar în depresie. Îndoiala viciază în acest caz unul dintre verbele fundamentale – pe a face –, ceea ce va duce la o viciere și a celorlalte două verbe esențiale vieții omului: a fi și a avea.
Îndoiala patologică este o persistență obsesivă în labirintul propriei tale minți, însoțită de un sentiment de incertitudine și de anxietate și de o ruminare constantă a posibilelor soluții și decizii de luat cu privire la diverse situații de viață mai mari sau mai mici, mai importante sau mai puțin importante, fără a ajunge însă la o concluzie și o decizie finală și la punerea ei în aplicare. Din acest labirint al minții și al universului tău interior răvășit de incertitudine și anxietate nu mai poți să ieși decît dacă vei reuși să găsești un binefăcător fir al Ariadnei.
De multe ori remediul la acest tip de îndoială, la nehotărîre și la indecizie este tocmai acțiunea. Dar, mai întîi, este necesar un alt pas, și anume unul mental sau interior. Iar acest pas este cel în care omul decide în forul lui interior că este în regulă să greșească și, prin urmare, își dă voie efectiv să greșească. Pentru că tocmai acesta este lucrul din cauza căruia omul nu poate ieși din labirintul îndoielii viciate, patologice, și rămîne în lipsă de acțiune. Nu-l activează pe a face tocmai din frica de a nu greși. Ar face, ar trece la acțiune ca să scape de îndoială, dar se teme că, dacă o face, ar putea greși. Și astfel el intră într-un perturbator cerc vicios, care se întărește din ce în ce mai mult pe măsură ce starea aceasta de îndoială, de nehotărîre și de indecizie se prelungește: nu acționează pentru că se îndoiește că ar face ceea ce este bine, și nu scapă de îndoială pentru că îi este frică să acționeze. Or, nu prea poți scăpa de îndoiala patologică, de nehotărîre și de indecizie decît printr-o formă sau alta de acțiune (directă – in vivo sau indirectă, prin imaginarea acțiunii mai întîi – in vitro, după cum le mai numesc psihologii).
Revenind la a-ți da voie să greșești, cred că aici este cheia acțiunii sau a lipsei de acțiune. Dacă reușești să-ți dai voie să greșești mai întîi în mintea ta și nu mai consideri acest lucru ca fiind „catastrofal” (indiferent de motivele pe care le ai pentru acest lucru), atunci, mai devreme sau mai tîrziu, îți vei da voie să greșești și în realitate. Iar atunci cînd vei face destule greșeli sau te vei obișnui cu faptul de a greși, te vei convinge pe propria piele că a greși e omenește și vei vedea că nimic catastrofal nu se va întîmpla cu tine și nici nu-ți va cădea cerul în cap atunci cînd greșești (exceptînd din acest context situațiile în care îți pui viața în pericol sau cele în care o pui pe a altora în pericol).
Iar dacă tot este vorba de greșeală, poate e bine să-ți amintești că însuși Descartes susținea faptul că eroarea este fundamentală în cunoaștere. Adică ea este un pas necesar și o modalitate constantă prin care se asigură de fapt progresul cunoașterii.
Pentru a-ți putea da voie să greșești este însă necesar un alt pas prealabil, și anume acela de a te accepta pe tine așa cum ești. Și – de ce nu? – de a-i accepta și pe ceilalți așa cum sînt ei și a accepta inclusiv viața și lumea așa cum sînt ele. Atunci cînd reușești să te accepți pe tine însuți așa cum ești la un nivel profund al ființei tale, nu te mai temi să greșești, pentru că nu te mai identifici cu greșeala ta. Tu ești tu, iar greșeala pe care ai făcut-o sau pe care poți oricînd să o faci e altceva. Greșeala ta este un comportament inadecvat sau o atitudine inadecvată, o acțiune nereușită sau exprimarea unei emoții într-un mod nesănătos și nefuncțional. Dar nu ești tu. Adică greșeala ta sau greșelile tale nu te caracterizează pe tine ca persoană în întregul tău, nu-ți caracterizează sinele tău ca întreg. Ci sînt doar anumite comportamente, atitudini, manifestări etc. ale tale mai puțin reușite. Iar atunci cînd reușești să te accepți pe tine așa cum ești și să scapi de frica de a greși și a face erori, atunci vei scăpa și de frica de a acționa. Iar dacă vei acționa, indiferent de vei greși sau nu în acțiunea ta, atunci vei scăpa și de îndoiala patologică, de nehotărîrea cronică și de indecizia paralizantă. Atunci vei fi găsit prețiosul fir al Ariadnei în propriul labirint interior, presărat cu tot felul de coridoare ale incertitudinii, îndoielii și anxietăţii, și vei fi străbătut cu bine și pînă la capăt – chiar dacă nu întotdeauna cert în privința căii de urmat și cu destule șovăieli și întoarceri din drum – acest labirint.
Victor Gelan este specialist în psihologie și fenomenologie, doctor în filosofie al Universității din București. Cea mai recentă carte publicată: Vizibilul si nevăzutul. De la fenomenologia cotidianului la metafizica nerostitului. Studii pe marginea filosofiei lui Mihai Șora, Institutul European, 2024.
