Cînd prim-ministrul canadian Mark Carney a observat, la începutul acestui an, că lumea se află „în mijlocul unei rupturi, nu al unei tranziții”, el a surprins o realitate pe care majoritatea guvernelor au ezitat să o accepte. Ordinea economică internațională care a predominat începînd cu 1944 a dispărut definitiv. Întrebarea, acum, este ce va urma.
Răspunsul rămîne neclar. Însă cîteva caracteristici ale peisajului emergent sînt deja evidente și ar trebui să ghideze modul în care Europa și puterile mijlocii ale lumii navighează pe acest nou teren.
În primul rînd, sistemul de la Bretton Woods nu mai este o ancoră funcțională. Fragilitatea sa a fost expusă în timpul crizei financiare din 2008, iar eșecul său de a aborda consecințele inegale ale pandemiei de COVID-19 i-a subminat și mai mult legitimitatea. Dar lovitura decisivă a venit din interior: Statele Unite, pilonul și arhitectul-cheie al sistemului, îl abandonează. Combinația dintre multilateralismul în declin și o administrație americană care renunță la rolul său global a produs o ruptură ireparabilă.
În al doilea rînd, comerțul global nu va reveni la deschiderea sa anterioară, în mare parte din cauza forțelor structurale. Impulsionat de sectorul manufacturier, excedentul comercial al Chinei a depășit un trilion de dolari în 2025. Țara reprezintă acum aproximativ 35% din producția manufacturieră mondială și poate furniza aproape orice bun industrial.
În același timp, președintele Donald Trump a mărit taxele vamale SUA la cele mai înalte niveluri din anii 1930 încoace, cu venituri estimate de două-trei trilioane de dolari în următorul deceniu. Avînd în vedere că aceste venituri estimate au fost utilizate pentru a finanța reducerile de impozite pentru gospodării, anularea lor ar implica costuri politice uriașe pentru orice viitoare administrație.
În al treilea rînd, destrămarea ordinii globale are implicații normative. Prin retragerea SUA din 66 de organizații internaționale și ștergerea liniei dintre interesele personale și cele publice, Trump a distrus codul informal vechi de decenii prin care se evitau conflictele de interese, se respectau instituțiile independente și se susțineau organismele multilaterale. De unele singure, declarațiile nu vor reconstrui ceea ce s-a clădit în zeci de ani.
Acest lucru nu înseamnă că guvernanța globală este imposibilă. Dar ea trebuie reimaginată ca un proiect mai modest. Un model unic bazat pe piețe deschise, statul de drept, instituții independente și o umbrelă de securitate americană nu mai este realist. Ceea ce rămîne posibil este ceva mai apropiat de un condominiu, cu reguli care să țină cont de preferințele naționale, interzicînd în același timp acțiunile care impun costuri altora sau dăunează bunurilor comune globale.
Un punct de plecare util este cadrul propus de economistul Dani Rodrik de la Harvard, care urmărește să limiteze politicile de tip „beggar-thy-neighbor” (literal, „sărăcește-ți vecinul” – politică economică ce urmărește propriul interes în detrimentul țărilor vecine sau partenere) și să protejeze bunurile globale comune, lăsînd în același timp loc pentru diversitatea națională. Dacă ar fi implementat eficient, un astfel de cadru ar elimina o mare parte din ceea ce a făcut administrația Trump. Taxele care afectează în primul rînd țara care le impune ar putea trece testul, dar politicile care destabilizează sistemul financiar global sau subminează cooperarea climatică l-ar pica.
Provocarea centrală este însă aplicarea regulilor. În condițiile în care SUA sînt absente sau ostile în mod activ, cine ar stabili și ar respecta regulile? Aici se află cea mai dificilă încercare – și cea mai mare oportunitate – pentru puterile mijlocii și pentru Europa.
Sistemul monetar internațional este un exemplu elocvent. Dominația dolarului a supraviețuit prăbușirii sistemului Bretton Woods cu rate fixe de schimb în 1971, ascensiunii euro și multiplelor crize. Dar, în condițiile în care presiunea vine acum chiar din partea SUA, poziția globală a dolarului nu mai este asigurată.
Paradoxal, ascensiunea monedelor stabile denominate în dolari a întărit cererea pentru dolar. Dar atacurile lui Trump asupra independenței Rezervei Federale, creșterea explozivă a datoriei publice americane și fragmentarea comerțului global erodează toate fundamentele supremației dolarului. Dacă următorul președinte al Fed ar reduce liniile de swap valutar care au avut rolul de creditor de ultimă instanţă la nivel global începînd din 2008, consecințele pentru stabilitatea financiară ar fi severe.
Pe termen lung, un sistem monetar multipolar pare mai probabil decît o simplă trecere de la dolar la renminbi. Moneda chineză rămîne limitată de controalele de capital și de reticența Guvernului de a-și asuma responsabilitățile unui emitent de monedă de rezervă. Totuși, dominația Chinei în sectorul manufacturier face ca un rol regional mai important al renminbiului să fie aproape o certitudine. Euro, între timp, are fundamentele instituționale și profunzimea pieței necesare pentru a-și extinde rolul, cu condiția ca Europa să poată mobiliza voința politică necesară pentru a-l susține.
Liderii europeni au înțeles de mult timp că ordinea globală se fragmentează, dar au continuat să se comporte de parcă sistemul ancorat în SUA ar dăinui la nesfîrșit. În acest sens, al doilea mandat al lui Trump a fost o trezire brutală.
Dar răspunsul UE a fost inconsecvent și ezitant. Blocul s-a mulțumit să accepte o taxă vamală de 15% aplicată de SUA mărfurilor europene, în loc să escaladeze tensiunile cu Trump, și finalizează abia acum acorduri comerciale cu Mercosur și India care ar fi trebuit încheiate cu ani în urmă. Pe măsură ce factorii de decizie încep să ia în considerare un rol internațional mai substanțial pentru euro, ei se întreabă de asemenea dacă titlurile de stat americane ar trebui să își păstreze statutul automat de „fără risc” în cadrul normelor bancare europene.
Ceea ce trebuie să facă Uniunea Europeană e să preia inițiativa. În ceea ce privește reforma Organizației Mondiale a Comerțului, propunerile Comisiei Europene rămîn vagi și nu abordează modul în care un sistem multilateral ar putea fi susținut fără SUA. Deși au circulat propuneri serioase pentru instrumente de tipul euro-obligațiunilor, acestea nu s-au tradus într-un angajament politic. Dar cea mai importantă carență e, poate, faptul că UE nu a dezvoltat o strategie coerentă față de China.
O mai mare autonomie economică și tehnologică nu ar trebui confundată cu o retragere din globalizare. Ea este o condiție prealabilă pentru o implicare semnificativă într-o lume mai fragmentată, fie alături de China, de o viitoare administrație americană sau de puteri mijlocii – în acord cu ceea ce președintele finlandez Alexander Stubb a numit „realism bazat pe valori”.
Alternativa la ordinea bazată pe reguli dirijată de SUA nu trebuie să fie haosul. Carney se referea în discursul său exact la lucrul de care avem nevoie în acest moment: o coaliție de țări dispuse să stabilească priorități și să asigure respectarea regulilor în mod credibil, într-o lume mai puțin ordonată.
O astfel de coaliție trebuie să țină cont de diferite modele economice, respingînd totodată comportamentele vădit necooperante. Ea trebuie să investească în reziliența internă ca bază pentru angajamentul internațional. Și trebuie să-și asume responsabilitatea pentru stabilitatea globală – nu să aștepte ca SUA să-și reia vechiul rol.
George Papaconstantinou, fost ministru de Finanțe al Greciei și cel care a negociat primul plan de salvare a țării, este profesor de Economie politică internațională la Institutul Universitar European. Jean Pisani-Ferry, cercetător principal la think tank-ul Bruegel din Bruxelles și cercetător principal non-rezident la Institutul Peterson pentru Economie Internațională, este profesor la Sciences Po. Împreună, cei doi sînt autorii cărții New World New Rules: Global Cooperation in a World of Geopolitical Rivalries (Columbia University Press, 2025).
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
