Bucureștenisme

Dicționarele noastre nu înregistrează de obicei derivatele de la nume proprii – de exemplu, denumirile locuitorilor unor orașe sau adjectivele formate de la numele unor scriitori și caracterizînd opera și stilul lor –, așa cum nu acceptă în inventarul lor nici numele proprii, a căror listă ar fi lungă și asupra cărora, mai ales, ar fi greu de aplicat o selecție riguroasă. Puținele dicționare ai căror autori decid totuși să includă derivate de la antroponime sau toponime operează o selecție drastică, acceptîndu-le doar pe acelea intrate în uzul mai larg, atunci cînd baza lor este un nume propriu foarte cunoscut, denumind persoane sau locuri importante. Un efect nedorit al acestei tradiții lexicografice este ciudata indicație din Micul dicționar academic (2000-2003), în care prima atestare a cuvintelor bucureștean, ieșean și clujean este extrem de tîrzie: în 1998 (respectiv în ediția a doua a Dicționarului explicativ al limbii române, DEX). Evident, cuvintele în cauză sînt mult mai vechi în limbă și sînt atestate în scris cu mult înainte de 1998: în documente vechi, în presă, în literatură. Bucureștean (în grafia bucurescean), ieșean (scris iașean) și clujean erau deja înregistrate de Frédéric Damé, în dicționarul său român-francez din 1893. În Dicționarul etimologic al limbii române (DELR), bucureștean a fost identificat într-un document din 1627.

Familia lexicală a numelui Capitalei a fost consemnată de Iordache Golescu, în Condica limbii românești, lucrare extrem de valoroasă, dar rămasă în manuscris, din care citează Perpessicius într-un articol: bucureştean, bucureştenime, bucureşteancă, bucureştenesc, bucureștenește (Bucureștii de ieri în literatură, în Luceafărul, 15.09.1959). Adjectivul bucureștenesc și adverbul bucureștenește, ambele derivate din substantivul bucureștean, nu au fost consemnate de dicționare, dar au atestări mai vechi și mai noi, în presă, în literatură, în eseuri etc. Termenul bucureștenesc e folosit de Heliade Rădulescu, în secolul al XIX-lea („eu aci nu fac un vocabular bucureștenesc, ci românesc”) și apare și mai tîrziu: „obiceiu ăsta bucureștenesc” (Universul, 10.08.1910). Într-o comunicare din 1939 despre ediția Eminescu îngrijită de Perpessicius, Nicolae Iorga critică „decăderea” lingvistică a Capitalei: „A ținea e pentru el ca și pentru toți cei cu grijă de limba bună un verb de a doua conjugare, ca și a plăcea, care ambele se pronunță în Moldova, mai aproape de originalul latin: a ținè, a plăcè, iar nu în bucureșteneasca formă de decădere: a ține, a place”. Adverbul bucureștenește se referă mai ales la un mod de vorbire: „Tiii! îmi răspunde el pe bucureşteneşte” (Steaua roșie, 22.06.1966); „i se păruse ei că aşa-i de bon-ton, s-o dea «pă bucureşteneşte, ca regăţenii»” (Flacăra Iașului, 17.11.2003).

Nu avea cum să apară în lista lui Iordache Golescu și nici în dicționarele mai vechi un cuvînt ca bucureștenism, derivat modern și destul de rar din bucureștean. Cuvîntul a fost înregistrat de Florica Dimitrescu, în Dicționar de cuvinte recente, ediția a II-a, 1997, de unde a fost preluat și de Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007), care îl definește drept „calitatea de a fi bucureștean; manifestare, atitudine specifică unui bucureștean”. În texte, bucureștenism are de cele mai multe ori, ca și alte derivate cu sufixul -ism, conotații negative; la singular, dar mai ales la plural (bucureștenisme) se referă la particularități de limbaj muntenești, atribuite pe drept sau pe nedrept vorbirii din Capitală: „stilul unui autor – „împistriţat cu bucureştenisme jignitoare” (Familia, 11.02.1901). Într-o cronică teatrală din Universul se puneau în relație, fără conotații negative, parizianismul și bucureștenismul: „dacă teatrul izbutește să dea ce caută, bucureștenismul publicului e mulțumit și teatrul are succes” (16.03.1909). În ziarul Opinia din Iași (19.04.1909), perspectiva era una critică „Bucureştenismul în învăţămînt e urmarea bucureştenismului în minister”; era semnalată o „clică bucureșteană” și o centralizare supărătoare: „concentrarea ca tot ce se face în învăţămînt să plece de la Bucureşti: comisii, examene, cărţi, programe, metode”. Mai aproape de noi, conotațiile negative ale cuvîntului apar cu referire la atitudini și comportamente – „Nu m-ar fi indignat și indispus într-adevăr articolașul cu pricina dacă el n-ar mirosi de la o poștă a «bucureștenism» arogant” (Cronica, 22.03.1969); „o notă de bucureştenism superficial” (Steaua roșie, Tîrgu Mureș, 8.04.1989) –, dar și la trăsături lingvistice: „citate din relatări autentice, impregnate de agramatisme (cu precădere bucureştenisme)” (Steaua, 1.11.1983); „inevitabilul bucureștenism «Pa! Pa!»” (Rondul, Sibiu, 17.12.1996); „«țigare» e un bucureștenism de mahala” (Cronica veche, 1.09.2017)

Pe cît este de greu din punct de vedere sociolingvistic să caracterizezi unitar vorbirea bucureștenilor, pe atît de ușor se folosesc – dintr-o perspectivă exterioară – etichetele cu conotație ironică și depreciativă.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Credit foto: Wikimedia Commons