Justiția constituțională, încotro?

Trei din patru români au o părere (foarte) proastă despre Curtea Constituțională. Dacă avem în vedere ultimele luni, poate că aceste cifre nu ar trebui să ne mire, însă, chiar și la adăpostul acestei consolări, consecințele negative se produc inevitabil. Spre comparație, în Germania, situația este la polul opus: într-un sondaj recent, 70% din respondenți au declarat că au (foarte) mare încredere în Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht). De ce aduc în discuție exemplul Germaniei? În principiu, deoarece Curtea lor Constituțională este consacrată la nivel european, dar mai ales pentru că în societatea germană plutește zilele acestea un scandal de amploare iscat în contextul nominalizării de către social-democrați a profesoarei universitare Frauke Brosius-Gersdorf pentru funcția de judecător constituțional.

Aproape orice comentariu critic cu privire la Curtea noastră Constituțională vizează două teme majore: meteahna nominalizărilor politice, respectiv imperativul profesionalizării acestei instanțe prin numirea celor mai înzestrate persoane. Sigur, ambele teme se întrepătrund, în sensul că prima pare să o saboteze mai mereu pe cea de-a doua; ambele pornesc de la niște carențe reale și exprimă un deziderat legitim. Cu toate acestea, cred că s-ar impune o serie de nuanțări...

Juristul austriac Hans Kelsen scria că Justiția constituțională are un conținut eminamente politic, iar rivalul său german Carl Schmitt, admițînd acest lucru, nu s-a declarat niciodată în favoarea instituirii unor astfel de jurisdicții. Aș analiza conținutul amintit din două perspective distincte. În primul rînd, cea a obiectului de activitate: o instanță de contencios constituțional pronunță, în general, decizii în care fie realizează un control al dispozițiilor unei legi prin raportare la textul Constituției, fie tranșează un conflict ivit între două sau mai multe autorități ale statului. Or, dacă asumăm că o lege ar trebui să întruchipeze voința politică a unei majorități parlamentare sau că un conflict juridic de natură constituțională pornește de la conduita unei autorități publice, adoptată, cel mai adesea, din rațiuni ce țin de calculul politic, atunci constatăm că elementul politic, fie el și tradus în limbaj juridic, este prezent în ambele ipoteze. 

În al doilea rînd, aș interpreta conținutul eminamente politic ca referindu-se la componența Curților Constituționale. Oricît de revoltătoare ne-ar putea părea această realitate în peisajul juridic autohton, instanțele constituționale sînt compuse politic. Rațiunea din spatele acestei situații a fost aceea de a conferi un anume grad de legitimitate democratică judecătorilor constituționali prin selectarea acestora de către instituții politice constituite pe baza voinței electoratului. Așadar, nu poți depolitiza ceva ce, de la bun început, a fost esențialmente politic. Cadrul legislativ național și criticile aferente acestuia ne sînt cunoscute: prerogativa de a numi judecători la Curtea Constituțională aparține președintelui României și celor două Camere ale Parlamentului. În sistemul german, situația este asemănătoare: judecătorii constituționali sînt, în esență, nominalizați și votați de către Parlament (Bundestag) sau de Consiliul Federal (Bundesrat), iar numirea efectivă în funcție se realizează prin act al președintelui federal. Procedura a fost permanent contestată din cauza caracterului său pretins nedemocratic și a lipsei de transparență care, în fapt, nu face decît să mascheze înțelegerile de culise între partidele parlamentare (în principal, CDU/CSU și SPD) cu privire la împărțirea posturilor de judecători constituționali.

Cu toate acestea, procedura a rezistat... Ce-i drept, cu destule completări, dar care nu au fost de natură să deranjeze trocul dintre partide. De altfel, chiar Curtea s-a pronunțat în cîteva rînduri, constatînd că prevederile legale ce reglementează alegerea propriilor judecători sînt constituționale. Sigur, o decizie în sens contrar ar fi creat impresia unei Curți care „se îndoiește” de legitimitatea propriei componențe. Mai mult decît atît, într-o altă decizie, accentuînd dimensiunea politică a numirilor, Curtea a statuat că principiul meritului (Bestenauslese), prezent în materia ocupării funcțiilor publice din administrație, are o aplicabilitate limitată în procesul de selecție a judecătorilor constituționali. Cu alte cuvinte, pe lîngă criteriul performanței profesionale care se impune a fi avut în vedere, pot interveni în luarea deciziei și aspecte ce țin de oportunitatea politică a alegerii unui anume candidat. De ce a rezistat procedura? Pentru că nu a dat rateuri majore... Partidele germane au înțeles că din această funcție pot influența mersul lucrurilor în societate, impunîndu-și subtil propriile direcții. Însă pentru ca acest lucru să se și întîmple, „omul tău” trebuie să fie capabil să-și convingă propriii colegi, prin argumente juridice, nu simple lozinci, că respectiva direcție este cea de urmat.

Fără îndoială, pe parcurs, mai apar și sincope, ca în cazul profesoarei Brosius-Gersdorf, ale cărei opinii favorabile avortului sau obligativității vaccinării anti-COVID, combinate cu niște acuzații de plagiat încă nedovedite, s-au întors asupra sa cu încrîncenarea specifică timpurilor actuale. Ce primează însă în ochii tuturor este prestigiul acestei instanțe. Clamînd campania de defăimare orchestrată împotriva sa, Brosius-Gersdorf a conchis spunînd că nu va ezita nici o secundă să se retragă dacă imaginea Curții Constituționale va avea de suferit de pe urma candidaturii sale. Pe cînd astfel de atitudini și la noi?!

Cosmin Țugui este student la Facultatea de Drept a Universității „Al. I. Cuza“ din Iași.

Credit foto: Wikimedia Commons