Limbajul în schizofrenie

Louis Sass spune că asocierile bizare de cuvinte sînt des întîlnite în „cea mai gravă și mai enigmatică boală mintală”: schizofrenia.

Dragă cititorule, dacă ar trebui să spui, fără să te gîndești, primul cuvînt care îți trece prin cap atunci cînd auzi scaun, care ar fi acela? Ai spune păr? Dar frumusețe? Atunci misiune? Aceste trei cuvinte apar între răspunsurile ciudate (altele au fost spate, băiat, eu, plăcere, unealtă, guvernatorul Winthrop) dintr-un test bazat pe metoda jungiană a asocierilor de cuvinte, pus la punct, în 1910, de doi psihologi americani, Grace Kent și Aaron Rosanoff, și folosit pe un lot de 1.000 de subiecți. Cele mai frecvente răspunsuri au fost, bineînțeles, masă, loc, șade, mobilă. În volumul său din 1992, Madness and Modernism, în care face interesante legături între nebunie și curentul modernist din artă, literatură și gîndire, psihologul și filozoful american Louis Sass spune că asocierile bizare de cuvinte sînt des întîlnite în „cea mai gravă și mai enigmatică boală mintală”: schizofrenia. Ediția revizuită a acestei cărți, din 2018, publicată la Oxford University Press, a cîștigat premiul BMA (British Medical Association) pentru cea mai bună carte de psihiatrie. Un capitol întreg, al șaselea din cele unsprezece, este dedicat limbajului, iar cele ce urmează sînt informații conținute în el.

Din cauza extraordinarei lor variabilități și instabilități, ciudățeniile de limbaj din această boală nu se lasă clasificate (iar explicațiile nici nu intră-n discuție): la același individ, limba vorbită poate fi haotică, iar cea scrisă, normală; în alte cazuri, conversația cu doctorul e foarte clară, dar incoerentă și bizară cu membrii familiei; sau cineva care nu a formulat o propoziție inteligibilă săptămîni la rînd poate brusc să emită, foarte articulat, motivele pentru care ar trebui externat. Discursul are devieri neașteptate și referințe criptice, te lasă confuz și cu senzația că ai întîlnit un om inaccesibil, straniu, îndepărtat. Poți avea dificultăți majore să înțelegi anumite cuvinte sau expresii, să prinzi direcția ideilor sau chiar să știi dacă omul ți se adresează ție și nu altcuiva. Psiholingviștii care au studiat fenomenul au observat că pacienții cu schizofrenie respectă principiile gramaticale care guvernează vorbirea: cuvintele și propozițiile sînt corect formate fonologic și sintactic, și se conformează regulilor semantice esențiale. Altceva distinge limbajul schizofrenic de cel din alte patologii (de exemplu, de afazie). Anume, stilul în care limba este vorbită și interpretată, pe de o parte, și felul în care discursul se leagă de contextele lui practice și personale, pe de altă parte. Nu există, totuși, un singur stil, ci un set destul de divers de moduri de uz lingvistic care, după părerea lui Sass, se pot reduce la trei tendințe generale: desocializarea, autonomizarea și secătuirea limbii.

Desocializarea este incapacitatea de adaptare a discursului la cerințele sociale ale unei conversații, lucru care ia forme dintre cele mai diverse: concizie extremă și cuvinte criptice ori, dimpotrivă, propoziții interminabile care par să nu ajungă nicăieri. Adesea nu există indicatori verbali ai trecerii de la un subiect la altul, iar asta face comunicarea să apară dezorganizată, irelevantă sau chiar incoerentă. Uneori, vorbirea sună telegrafic, ca și cînd sensuri multiple ar fi condensate în cuvinte sau sintagme care rămîn neînțelese pentru că lipsește contextul. Cîteodată, obscuritatea se datorează folosirii neologismelor sau, mai frecvent, utilizării cuvintelor comune în feluri neobișnuite, personale, fără nici o indicație (prin limbaj corporal, ar fi o variantă) că ar avea vreun sens special sau metaforic. De exemplu, cînd un pacient a menționat superscheletizarea, nimeni din cei de față nu avea cum să știe că se referea la faptul de a fi mai înalt decît podul suspendat, cu o structură pe schele, care se vedea de la fereastra spitalului unde acela era internat. O altă caracteristică este absența elementelor deictice ale discursului (cuvinte indicatoare care te ancorează în contextul practic al conversației – aici/acolo, acum/atunci, eu/tu, al meu/al tău etc.): Ne aflăm deja în spirală sub ciocan. Moartea va fi trezită de pumnalul de aur. Principiul cooperării în vederea înțelegerii sensului, care stă la baza oricărei conversații umane, e anulat.

Autonomizarea este tendința limbii de a-și pierde rolul de instrument al expresiei și de a deveni, în schimb, centrul atenției, controlor independent al vorbirii și înțelegerii (un fenomen nemaipomenit la care mă voi întoarce cu un text separat). Pacientul demonstrează glossomanie, fluxul vorbirii e canalizat de calitățile acustice sau conotațiile semantice irelevante ale unui cuvînt. De exemplu, trebuind să identifice culoarea unui cartonaș care era gri, un bolnav spune (nu voi traduce, ci voi echivala): „Gri. Merge cu ruginii. Toamnă gri. Cri-cri-cri”. La fel se întîmplă în receptarea unui mesaj: în loc să „prindă” sensul general a ceea ce citește sau aude, pacientul e atent la calitățile materiale ale semnificantului – sonoritate sau aspectul grafic pe pagină – ori remarcă multitudinea de sensuri potențiale (irelevante) ale unui cuvînt, de unde predilecția spre jocuri de cuvinte sau tendința de a se simți copleșit de semantică: „Încerc să citesc un singur paragraf dintr-o carte, dar durează secole... fiecare lucru de pe pagină mă duce cu mintea în zece direcții diferite simultan”, se plînge un bolnav. Altul, trebuind să definească cuvîntul contentment („mulțumire”, alcătuit din content plus sufixul -ment), spune: „Contentment? [...]... poate ai un capitol de citit, dar apoi ajungi la cuvîntul men și te întrebi dacă ar trebui să fii mulțumită (content) de bărbații (men) din viața ta și apoi ajungi la litera T și te întrebi dacă ar trebui să fii mulțumită bînd ceai (tea) singură...(T și tea se pronunță la fel). Dacă le ceri să explice ce au spus, nici ei nu știu, adoptă atitudinea preocupată și curioasă a cuiva care trebuie să descifreze un cod, sînt la fel de nedumeriți și interesați de răspuns ca și tine. Unii descriu o separare a vorbirii de persoana lor („cînd vorbesc parcă ascult o înregistrare”), scrisul e o entitate independentă („nu fac distincție între a scrie ca autor și simplul act de a forma litere”), cuvintele apar în cîmpul vizual precum cotațiile la bursă, pe mari panouri electronice, alteori ies din capetele altor oameni.

Secătuirea este, dintre cele trei, cea mai eterogenă, aducînd laolaltă fenomene care pot avea prea puțin în comun. Diminuarea cantității de vorbire spontană este unul dintre ele – pacientul devine laconic sau chiar cade într-o muțenie trecătoare ori de lungă durată. Alt fenomen e sărăcirea conținutului exprimat – comunicările sînt rezonabile cantitativ, însă transmit foarte puțină informație, care e vagă, ori prea abstractă, ori prea concretă și repetitivă, dînd impresia de filozofare stearpă. Mai putem întîlni blocajul, cînd gîndirea și vorbirea pacientului par să se oprească brusc în mijlocul procesului sau chiar să înceteze de tot, de regulă cînd încearcă să treacă de la o idee la alta. În fine, găsim limbajul bombastic, prețios, afectat, folosit pentru cele mai banale situații („Semnatarul acestor rînduri își ia libertatea de a vă trimite acest mesaj prin poștă”, sună o mostră), însoțit de figuri de stil și tot felul de anomalii care sună a gol, ca și cînd sensul sucombă sub manierismul verbal.

Cît de intenționate sau, dimpotrivă, neintenționate sînt toate aceste bizarerii lingvistice? Sînt ele total lipsite de sens ori au vreo semnificație specială? Cazurile clinice sugerează că orice răspuns categoric într-o direcție sau alta contrazice natura volatilă a acestei boli și că, mai degrabă, situațiile sînt foarte amestecate. Pe de o parte, multe ciudățenii sînt neintenționate, nu se află sub controlul conștient al bolnavului, determinate fiind de o multitudine de factori: deficite organice, epuizare, anxietate și hiperexcitabilitate nervoasă. Fără îndoială, în cele mai multe cazuri e vorba despre combinații complexe în care se manifestă și boala, și voința. Un pacient susține, de exemplu, că „cineva îl controlează”, „cuvintele ies singure”, că este „forțat să vorbească” însă, în același timp, e capabil să-și etaleze „limbajele” la cerere, odată chiar plîngîndu-se de faptul că nu le poate exersa de teamă să nu fie luat drept nebun.

Pe de altă parte, există acte intenționate și nu fără sens. Astfel, unii pacienți deturnează brusc atenția către silabe sau sunete atunci cînd în dialogul cu terapeutul apar cuvinte încărcate emoțional (mulțumire, fericit, singur, durere), percepute, probabil, ca amenințătoare. Aceasta pare să fie o strategie de evitare a sensului dialogic sau a referinței comune. Conținutul acestor deturnări sugerează, la rîndul lui, un element de intenționalitate a limbajului în schizofrenie. Vorbind despre moartea tatălui său, un bolnav folosește eufemismul demise în locul brutalului cuvînt death, apoi face un joc foarte inteligent de cuvinte prin fragmentarea silabelor componente: dim eyes („ochi stinși”), sintagmă cu o pronunție identică. Un alt pacient merge pe stradă alături de psihoterapeutul lui, coleg de muncă cu Sass; cei doi ajung la o trecere de pietoni (pedestrian crossing) semnalizată Ped Xing (X fiind o abreviere folosită în engleză, printre altele, pentru cross, „cruce”, din cauza formei literei), moment în care omul remarcă, ironic: „Acum intrăm în satul chinezesc”. Nu putem să nu remarcăm creativitatea acestor exemple. În multe cazuri, autorii sînt foarte conștienți de talentul lor, despre care fac comentarii („subtilitate verbală”, „control magnific” asupra cuvintelor). Un alt pacient spune că recurge la vorbirea „schizy” (abstractă, cu cuvinte complicate) cînd e furios sau supărat pe cineva, ca să-l intimideze. Altul generalizează: „Noi, schizofrenicii, spunem și facem o grămadă de chestii neimportante, iar apoi amestecăm în ele lucruri importante ca să vedem dacă doctorul se prinde, semn că-i pasă de ceea ce face”.

Desocializarea, autonomizarea și secătuirea limbii pot apărea nerelaționate, însă se pot manifesta adesea împreună, la un singur individ, cîteodată chiar într-un singur act de vorbire. Substratul care le leagă, crede Sass, este „tendința de a respinge sau de a ignora imperativele sociale și preocupările realiste care sînt atît de importante în vorbirea de zi cu zi”. Omul nu mai leagă relații cu lumea, prin limbă, ci doar cu limba însăși. Mintea lui se întoarce către sine, într-un triumf al izolării și al autoscopiei monstruoase. În articolul următor vom vedea cum autorul american identifică aceeași atitudine în manifestările artistice (proză, poezie, dramaturgie, filozofie, pictură) din secolul XX european, și vom examina conceptul de centralitate a limbii în modernism și postmodernism.

Share


Fantezii

Fantezii