Pe scriitorul Bogdan Munteanu l-am întîlnit într-un context în care rîsul era contagios. Remarcile umoristice zburau ca leapșa în cercul de glumeți pe care îl conturam împreună cu scriitorii Anca Chimoiu, Remus Boldea și Marius Aldea. A rămas memorabil un moment, pe care îl redau aici ca să rămînă antologic, în care Remus Boldea ne ținea o lecție despre „nonfalsa modestie”, stîrnind hohote sincere. Atmosfera era destinsă cu haz împărtășit. Exact genul de atmosferă pe care aveam să o regăsesc în paginile volumului de povestiri al lui Bogdan Munteanu, Ai uitat să rîzi (Editura Nemira, 2023), pe care doar ce l-am închis, cu precădere în povestirea „Free hugs“. La celelalte povestiri am experimentat mai curînd o stare de tristețe pe muchia rostogolirii unor lacrimi. Titlul volumului a căpătat diferite nuanțe. Dacă în povestirea care îi poartă titlul se ascunde pierderea unui cuplu care nu mai poate trăi împreună plăcerea, în celelalte povestiri sensul uitării de a rîde e mai degrabă unul ironic, care pune în evidență tocmai natura tristă și afectul rușinii care subîntinde toate povestirile.
Fără excepție, în toate povestirile am avut sentimentul de familiar. A fost atît de dens acest sentiment încît am vrut să-l întreb pe Bogdan unde a crescut, unde și-a petrecut adolescența, poate că am fost vecini. Și eu am auzit de Feri baci, chiar dacă nu i se spunea așa. Știu cînd băieții din cartierul în care am crescut îl căutau pe acest bărbat să-i asculte poveștile. Și de Marișca am auzit, deși cred că i se spunea Natașa, în alte locuri Maricica. Iar ce i s-a întîmplat protagonistului cu Loredan și Loredana pot jura că i s-a întîmplat și unei prietene din copilăria mea, precum și unui prieten, dar cu Liviu și Livia. Oare cum de Bogdan îmi știe poveștile astea? Nu, nu am crescut în același cartier, dar împărtășim o memorie comună a unei generații. Povestirile lui au reușit să scoată la lumină experiențele pe care le credeam doar ale mele, dar care, de fapt, aparțin unui fond colectiv. Această revelație m-a făcut să îl privesc pe Bogdan Munteanu ca îndeplinind aceeași funcție pe care o regăsim și la Ion Creangă sau, în alt fel, la Petre Ispirescu. Dar în vremurile noastre. Dacă ei au cules basme și povești din popor, Bogdan Munteanu a cules poveștile și mitologiile mărunte ale generației noastre, cu o intuiție de antropolog și cu talent de povestitor. Istoria „mică”, personală, care deși pare banală, ascunde semnificații pentru o întreagă generație. Personajele lui sînt eroi ai mitologiei provinciei românești contemporane, care fac parte dintr-o hartă afectivă recognoscibilă tuturor: tatăl alcoolic care oscilează între violență și absență; femeia dezinhibată erotic care „înghite” puberii; îndrăgostirea adolescentină de sora prietenului cel mai bun, care află și care rupe prietenia; aventura adulterină cu colega de la muncă (demnă de un nou film din seria Home alone) a unui bărbat nesigur care îmbătrînește; etc. Nimic din toate aceste situații nu este spectaculos, dar ne sînt dragi cu ușurință. De ce? Cred că, în mare parte, datorită recunoașterii și a ceea ce ne trezește nouă recunoașterea acestor întîmplări. Bogdan Munteanu a construit o mică bibliotecă a memoriei colective, arhivînd experiențe din care se nasc legendele locale. În jurul acestor mici întîmplări se construiesc, în comunitățile noastre, basme neoficiale, mituri de cartier care încifrează fantasme și anxietăți individuale, dar comun împărtășite. Bogdan nu inventează lumi fantastice, el doar recoltează ceea ce există deja punînd sub lupă ceea ce poate am trece cu vederea, dar despre care am repovesti la o reuniune între prieteni. Sentimentul meu constant, citind volumul, a fost că s-a continuat întîlnirea amicală în cadrul căreia l-am cunoscut pe Bogdan Munteanu. Generația noastră este ultima care a copilărit în era pre-digitală, iar asta ne unește printr-un set de experiențe pe care generațiile care s-au succedat nu le-au mai trăit. Avem mitologii comune, precum casa unde locuiește o femeie care „prinde” băieții. Bogdan sustrage din cotidian, din istoria generației sale, momentele cu „aderență mnezică”. Acele scene care nu vor figura niciodată în manualele de istorie, dar care lasă urme în sufletele noastre. Ne amintim ceea ce are o amprentă afectivă. Literatura devine aici un liant identitar oferindu-ne povești în care să ne recunoaștem, o oglindă în care ne putem revedea pe noi cei de atunci, creîndu-ne astfel un sentiment de apartenență. Toți cei care reacționează afectiv la aceste povestiri au un trecut comun. Toți „am auzit de cineva care...”, chiar dacă noi înșine nu am trăit situația în cauză. Am participat probabil la circularea măruntei legende locale. Bogdan Munteanu recreează realități știute, făcînd ca poveștile lui să pară ale tuturor și ale nimănui în același timp. Ceea ce s-a trăit într-o generație, ce a circulat într-o comunitate restrînsă, devine literatură, deci capătă o viață mai lungă devenind o cărămidă din ethos-ul nostru cultural. Modul specific în care noi ne trăim intimitatea și micile drame, de obicei cu un amestec de resemnare și umor amar, constituie un substrat subteran al existenței zilnice.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.
.jpg)
