Singurul scop al descrierii cu atît de multe detalii, în articolul trecut, a modului în care comunică bacteriile a fost ca tu, cititorule dilematic, să ai revelația faptului că ceea ce trăim noi, ca oameni, pe planetă, există deja de miliarde de ani în lumi microscopice: comunicare, coordonare, alianțe, războaie. Multă vreme, omul, cel puțin în tradiția occidentală, și-a rezervat cu generozitate pentru sine conștiința, sentimentele și subiectivitatea, separîndu-se de o natură din care nu a încetat să facă parte. Astfel încît discuțiile despre ce anume generează comportamentul omului oscilează adesea între două scenarii aflate în conflict: comportamentul uman este fie o consecință a culturii, fie una a selecției naturale. „Ar fi tentant să credem că ceea ce numim cultură – morala, dreptul, normele care ne guvernează conviețuirea – reprezintă o ruptură radicală față de restul vieții. Și totuși, dacă privim mai atent, descoperim că multe dintre aceste principii nu sînt create de la zero, ci se sprijină pe structuri mult mai vechi. Înainte ca ele să devină reguli conștiente, există ca tendințe, ca înclinații, ca reacții afective care ne orientează acțiunile fără a le formula explicit”, spune Antonio Damasio în volumul Strania ordine a lucrurilor: viața, sentimentele și nașterea culturilor (2022). Neurobiologul american de origine portugheză susține că, de fapt, comportamentul omului rezultă atît din cultură, cît și din selecția naturală, într-o ordine și proporție variabile.
Dacă am plecat de la viața bacteriilor (dar există și uimitoarea viață a „insectelor sociale”, despre care se pot spune alte lucruri minunate), nu înseamnă că putem reduce la comportamentul lor spontan caracterul sofisticat al regulilor morale și al aplicării dreptății, dezvoltate la om. Putem înțelege, însă, că nici cooperarea și nici conflictul nu sînt inventate de cultură, ci sînt organizate, rafinate și justificate de ea. În acest sens, sentimentele și conștiința nu mai apar ca fenomene tîrzii rezervate exclusiv omului sau organismelor considerate „complexe”, ci ca expresie – sub formă de precursori – a unor procese mult mai vechi, înrădăcinate în însăși organizarea vieții. Noutatea viziunii lui Antonio Damasio constă tocmai în aducerea în ecuație a acestor sentimente. Astfel, cultura umană nu apare doar din limbaj, rațiune sau selecție naturală, ci își are originea în sentimente, care au funcționat ca motor al organizării vieții încă din stadii foarte vechi. Acestea nu sînt simple reacții, ci expresii ale homeostaziei – tendința organismelor vii de a-și menține echilibrul intern și de a-și regla starea pentru a supraviețui și funcționa optim. Sentimentele sînt cele care orientează acțiunea, cooperarea și chiar creațiile culturale (precum medicina) în direcția reducerii suferinței și menținerii echilibrului. Cultura rămîne, astfel, profund înrădăcinată în biologie, fără a fi redusă la ea: comportamentul uman rezultă dintr-o interacțiune între procese biologice și forme culturale, mediată constant de relația dintre sentimente și rațiune.
Să ne mirăm de toate acestea? Ne-ar surprinde, după cîte am aflat, o perspectivă în care „lumea bacteriilor” și „lumea omului” nu se ciocnesc exclusiv cu ocazia diverselor infecții și boli, ci, dimpotrivă, se suprapun armonic? Și totuși, această suprapunere nu este o metaforă, ci o realitate biologică: corpul uman este acoperit la exterior și „căptușit” în interior cu diverse și întinse comunități de bacterii, al căror număr îl depășește pe cel al celulelor proprii. Departe de a fi simple intruse, aceste microorganisme participă activ la menținerea echilibrului intern – la digestie, la reglarea sistemului imunitar, la protecția împotriva agenților patogeni. Mai mult, se crede că unele dintre aceste bacterii participă, într-un mod subtil, și la reglarea dispoziției noastre, fiind asociate chiar cu stări precum anxietatea și depresia. Astfel că ceea ce numim „eu” este mai curînd un ecosistem, în care viața se autosusține printr-o rețea fină de cooperări invizibile. Cu atîtea lucruri în comun, se profilează posibilitatea unor comparații, atît în privința sistemelor de comunicare, cît și a organizării vieții în ecosistemul menționat. Numai că prima, comparația sistemelor de comunicare, va fi detaliată în articolul următor. Singura observație pe care o fac deocamdată este că sensul și comunicarea par să apară înaintea creierului, ceea ce obligă la o reconfigurare a schemei clasice creier – minte – limbaj în favoarea uneia mai profunde: viață – semnalizare – coordonare – cogniție – limbaj. Din această perspectivă, limbajul uman nu mai apare ca o ruptură, ci ca o rafinare extremă a unei proprietăți biologice foarte vechi. Dar să vedem acum ce se poate spune despre organizarea vieții.
Descoperirile privind quorum sensing și comportamentele colective adoptate în consecință adaugă o complicație esențială modului în care ne raportăm la natură. Ele arată că atît cooperarea, cît și conflictul – inclusiv forme de competiție, colonizare sau eliminare a rivalilor – există deja în lumea microorganismelor. Biofilmele bacteriene, de exemplu, sînt cooperante în interior, dar agresive la exterior. Cu alte cuvinte, cooperarea și conflictul nu sînt opuse, ci reprezintă două fețe ale aceleiași logici biologice. Natura nu „pedepsește” și nu „recompensează” în sens moral, ci reglează, ajustează, restabilește echilibre. În aceste condiții, opoziția modernă dintre natură, ca spațiu al competiției, și cultură, ca spațiu al cooperării, devine problematică. Cultura nu apare ca o negare a naturii, ci ca o continuare a ei, dar prin alte mijloace. Paralela antropologică este destul de tulburătoare: în multe societăți umane, conflictul apare și el cînd există densitate demografică mare, resurse limitate, grupuri compacte. Iar cînd grupurile devin destul de mari, se întărește solidaritatea internă, apare delimitarea față de exterior. Dacă acest tipar apare deja la bacterii, poate că nici în societățile umane conflictul nu este un accident al culturii, ci are rădăcini mai adînci. Aceasta este una dintre întrebările grele ale lui Damasio: „Care sînt motivele pentru care oamenii tind să distrugă, cel puțin în parte, progresul cultural pe care l-au realizat?”. Autorul fixează în biologie cauzele adînci ale metacrizei prin care trecem, arătînd că homeostazia are ca principală preocupare viața organismului individual, se poate extinde la familie și grupuri mai mici sau mai mari, dar nu e preocupată în mod spontan de grupuri mari, eterogene, iar de culturi și civilizații, nici atît. Societățile, culturile și civilizațiile ca „o versiune mai mare a unui organism individual animat de dorința de a se perpetua și prospera” sînt doar o metaforă. Ele sînt de obicei fragmentate, alcătuite din „organisme” culturale juxtapuse și separabile care, lăsate să funcționeze liber, nu par să fuzioneze. „Diversitatea conține germenii conflictului [...], adîncește fracturile [...], alimentează ostilitatea.” În plus, există alte surse de dizarmonie: „conflictele care își au originea în fiecare dintre noi” (sublinierea autorului).
Damasio este destul de sceptic cu privire la viitor. Condiția umană, spune el, este rezultatul tensiunii dintre două lumi: mecanismele biologice ale vieții, guvernate de homeostazie și de forțele durerii și plăcerii, și construcțiile culturale create de om pentru a gestiona această tensiune. Știința, tehnologia, economiile, modelele de guvernare, artele, sistemele filozofice pot fi înțelese ca instrumente homeostatice: ele au crescut bunăstarea, dar au generat și niveluri uriașe de suferință cînd au intrat în conflict cu aceste mecanisme fundamentale ale vieții. Problema nu este alegerea între natură și cultură, ci dezechilibrul dintre ele. Iar acest echilibru nu poate fi impus pur rațional: comportamentul uman rămîne modelat atît de moștenirea biologică, cît și de capacitatea culturală de reflecție, iar progresul depinde de integrarea conștientă a celor două. Soluția pe care o întrevede neurobiologul este educația, orientată spre diminuarea egoismului și extinderea compasiunii. Dar educația nu poate elimina conflictul. Ceea ce poate face este să reconfigureze strategiile de gestionare a cooperării și conflictului, deplasînd tensiunile din planul direct al confruntării în spații simbolice, unde pot fi negociate, reglate și transformate, fără a mai lua forma distrugerii directe. Totodată, spre deosebire de trecut, devine posibilă elaborarea unor strategii mai inteligente: să nu ne mai predăm necondiționat credinței că rațiunea ar trebui să preia controlul existenței noastre („nebunie pură” o numește Damasio, „vestigiu al celor mai grave excese ale raționalismului”), dar nici să aprobăm, pur și simplu, recomandările emoțiilor. Această abordare încurajează „un parteneriat productiv între sentimente și rațiune” și respinge net ideea că mintea umană poate fi redusă la funcționarea unor programe de Inteligență Artificială.
Apropo de strategii (mai) inteligente. În următorul lui volum, Simțire și cunoaștere, scris în timpul pandemiei, Damasio introduce o nuanță importantă care capătă forma unui veritabil avertisment. Distingînd între minte, conștiință și inteligență, el arată că inteligența nu este monopolul gîndirii raționale, ci o capacitate mult mai veche a vieții de a găsi soluții la problemele existenței. Pe lîngă inteligența explicită, bazată pe reprezentări și reflecție (și care se găsește la om, care are o minte), există o inteligență neexplicită (am putea-o numi „oarbă”, una „fără minte”), prezentă la toate formele de viață, de la bacterii la om. Ea se manifestă în reflexe, obiceiuri și comportamente emoționale, și nu se dezvăluie inspecției conștiente. Neurobiologul atrage atenția asupra a două aspecte critice: acțiunile dictate de inteligența oarbă sînt extrem de rapide și eficiente, dar nu au busolă etică. Un organism care răspunde doar la stimuli de supraviețuire (instinctiv, impulsiv, automat) este de temut, pentru că nu e limitat de empatie sau reflecție. Noi ne mîndrim cu mintea noastră (rațională, cu conștiință), dar Damasio ne amintește că sub ea se află același mecanism arhaic, invizibil, astfel că putem deveni rapid cei de care ar trebui să ne temem. Așadar, civilizația și rațiunea sînt doar o pojghiță subțire, sub care pulsează o inteligență biologică străveche care execută fără să gîndească. Iată dublul lui avertisment: „Ai grijă cu cei fără de minte; repertoriul lor este vast. Și, cititorule, înțelege, te rog, faptul că și noi, distinșii oameni dotați cu minte, beneficiem tot timpul de mecanismele inteligenței lipsite de minte”.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Credit foto Antonio Damasio: Wikimedia Commons
