Există furturi spectaculoase, cu reflectoare și sirene, și există furturi tăcute, care nu tulbură somnul nimănui altcuiva decît păgubitului. Din prima categorie se nasc știri, filme polițiste, povești urbane. Din a doua, doar obișnuințe.
Pirateria editorială online, preluarea integrală a articolelor din presă fără citarea sursei sau a autorului, aparține celei de-a doua categorii: un furt tăcut, fără geamuri sparte, dar care lasă în urmă o casă golită de sens: presa. Și nu vorbim despre fragmente citate neglijent, nici despre rezumate stîngace, ci despre un fenomen care s-a răspîndit în ultimii ani: copy-paste integral, publicat apoi pe site-uri sau pagini de Facebook, ambalat ca „postare”, „opinie” sau „material original”. Semnătura se evaporă. Publicația originală dispare. Textul, dezbrăcat de origine, intră în marea, liniștita circulație a Internetului. Iar lumea pare să funcționeze foarte bine și așa.
Cine mai are chef de autori?
Internetul a creat nu doar o nouă viteză a informației, ci și o nouă metafizică a ei. Dacă ceva este „pe net”, atunci pare să aparțină net-ului însuși, nu creatorului. „Am găsit pe Facebook” a devenit echivalentul modern al formulei „am citit undeva”. Nu contează unde, nu contează cine a scris, important e că există și că poate fi distribuit mai departe. În această logică, autorul devine un detaliu tehnic. Semnătura nu mai este garanția unei responsabilități, ci o podoabă dispensabilă. Dacă dispare, textul nu se micșorează. Nu-și pierde diacriticele, nu cade litera „ș” de pe el, nu se stinge monitorul. Rămîne acolo, lizibil, util, gata de consum. Iar utilitatea, știm bine, este argumentul suprem al epocii noastre.
Așa se face că numeroase site-uri, blog-uri și pagini de Facebook funcționează după un mecanism extrem de eficient: cineva muncește, altcineva copiază. Primul documentează, verifică, rescrie, taie, adaugă, poartă dialoguri cu sursele. Al doilea dă „copy”, apoi „paste”. Acolo unde primul își folosește timpul, celălalt folosește tastatura. Și de multe ori cîștigă mai mult capital de vizibilitate.
De ce funcționează acest mecanism
Nu este nevoie de conspirații pentru a explica fenomenul. Sînt suficiente trei ingrediente foarte moderne: algoritmii, graba și iluzia gratuității. Algoritmii platformelor digitale recompensează nu efortul, ci volumul. Nu distincția, ci frecvența. Un site care publică zece materiale copiate pe zi va fi „mai relevant”, statistic vorbind, decît unul care publică un singur articol original, bine documentat. Așadar, din perspectiva rece a mediului online, copy-paste-ul este o strategie rațională.
Graba cititorului completează tabloul. Nimeni nu are timp să verifice sursa originală, să caute autorul, să urmărească traseul unui text prin Internet. Citim fragmentar, intermitent, pe ecrane mici, între două notificări. În aceste condiții, distincția dintre original și copie devine un lux intelectual. Ne mulțumim cu conținutul, fără povestea conceperii sale. Iluzia gratuității informației acționează ca o justificare morală. Dacă un text este accesibil fără plată, el poate fi folosit oricum. Uităm că accesibilitatea nu anulează autorul, după cum o poezie care se găsește în bibliotecă nu ne acordă dreptul s-o semnăm noi.
Ce se fură, de fapt, cînd se fură un articol
S-ar putea spune că pirateria editorială este doar o problemă juridică. Că ține de drepturi de autor, de notificări, de legi. Dar înainte de a fi juridică, problema este una simbolică: se fură semnătura. Iar odată cu ea, se șterge responsabilitatea. Semnătura nu este o vanitate a autorului, ci o formă de asumare. Ea spune: „Eu am scris asta, eu răspund pentru aceste afirmații, eu voi îndrepta greșeala, dacă există”. Cînd semnătura dispare, textul devine orfan și iresponsabil. Nu mai aparține nimănui, prin urmare nu mai are cui să-i fie cerută socoteală.
Se mai fură și altceva: timpul. În spatele unui articol stau ore de căutare, selecție, verificare, conversații, renunțări. La capătul lanțului de efort, textul devine, în varianta piratată, „o postare interesantă găsită pe Internet”. Munca se dizolvă în aparență. Și, poate cel mai grav, se fură încrederea. Dacă același articol se regăsește identic pe zece pagini diferite, fiecare pretinzîndu-l ca propriu, cititorul pierde reperele. Care este sursa? Cine a gîndit? Cine a verificat? În lipsa unui răspuns, apare suspiciunea generalizată: toate textele sînt „de pe Internet”. Iar cînd totul este „de pe Internet”, nimic nu mai este cu adevărat demn de crezare.
Pirateria editorială ca simptom
Pirateria editorială online nu este doar un delict discret, ci și un simptom al unei relații schimbate dintre noi și cuvinte. Lumea digitală a răsturnat raporturile dintre producție și circulație: astăzi contează mai puțin cine creează și mai mult cine distribuie. Circulația a devenit o virtute, distribuția – un merit civic, iar autorul – un detaliu.
În acest context, furtul nu mai arată ca un furt. Nu se mai petrece în spatele ușilor închise, cu aer conspirativ, ci pe pagini publice, în plină lumină. Nu se mai ascunde, se normalizează. „Preluăm pentru voi”, „pentru informarea publicului”, „dăm mai departe”. Limbajul este generos, aproape altruist. Furtul se acoperă de retorica serviciului public.
Mai există și un alt simptom, poate mai subtil: deprofesionalizarea tăcută a jurnalismului. Dacă textele pot fi preluate fără consecințe, stimulentele pentru a le crea scad. Jurnalismul se transformă treptat într-o industrie de redistribuire. Site-urile care copiază prosperă, cele care produc se zbat. În timp, balanța se înclină în favoarea imitatorului.
Efectele pe termen lung
Pe termen scurt, pirateria editorială pare inofensivă. Cititorul primește informație, site-ul primește trafic, lucrurile par rezolvate. Dar, pe termen lung, costurile devin vizibile. În primul rînd, publicațiile care investesc în conținut original sînt penalizate. Ele suportă costuri de producție pe care alții nu le au, iar rezultatul muncii lor este disipat în rețea. Motivația economică a jurnalismului scade, iar tentația superficialității crește. În al doilea rînd, spațiul public devine opac. Fără surse clare, fără autori identificați, fără traseu transparent al informației, dezbaterea publică se clădește pe nisip. Cititorul nu mai poate deosebi un articol de opinie de unul de știri, un editorial profesionist de o înșiruire de paragrafe copiate. În al treilea rînd, dispare responsabilitatea erorii. Dacă un articol greșit circulă fără autor și fără sursă, cine îl corectează? Cine își cere scuze? Cine publică o rectificare? Nimeni. Eroarea devine, la rîndul ei, „de pe Internet”.
Cum să depistăm furturile
Nu este nevoie să devenim detectivi digitali. Există cîteva semne simple care trădează pirateria editorială. Articolele lungi, bine structurate sînt lipsite complet de link-urile către surse. Sînt pagini de Facebook care publică teme din toate domeniile, fără identitate editorială.
Dacă mergem pe site-ul afișat pe pagina de Facebook, observăm absența secțiunii „Despre noi”, sau „Politica editorială”, unde ar trebui să existe datele care să certifice autenticitatea. Aceste secțiuni sînt înlocuite de formule vagi, precum „publicație independentă de interes public”. În multe cazuri, o căutare rapidă după o frază între ghilimele dezvăluie imediat sursa originală. Dar efortul acesta minor este rareori făcut de cititor. Nu pentru că nu am putea, ci pentru că nu avem reflexul. Am încetat să ne întrebăm „Cine a scris?”, ne mulțumim cu „Ce spune?”.
Există, desigur, și justificările. Ele sună adesea blînd, rezonabil, aproape inocent: „doar am dat mai departe”, „nu facem bani din asta”, „contează mesajul, nu autorul”, „e oricum public”. Internetul este invocat ca un spațiu unde drepturile de autor devin mai elastice, iar responsabilitatea – mai difuză. Dar tocmai pentru că Internetul este spațiu public, consecințele sînt mai largi. Nu trăim într-o bibliotecă infinită, ci într-o piață uriașă a ideilor. Iar într-o piață, numele producătorului contează. Dacă ștergem etichetele, nu numai că nu mai știm cine a făcut produsul, dar nu mai știm nici dacă este autentic. În absența etichetelor, spațiul informațional devine un talcioc fără răspundere. Orice se poate vinde ca orice, orice text poate fi lipit oricui. Este, dacă vrem, o formă de post-autor: textul plutește liber, identitatea lui se topește.
Ce e de făcut?
Nu există soluții magice, iar indignarea morală nu ajută foarte mult. Ce pot face redacțiile? Să reclame, să notifice, să își marcheze mai clar conținutul, să educe publicul. Ce pot face autorii? Să insiste asupra semnăturii, să își urmărească textele, să își ceară paternitatea lor. Dar poate că soluția cea mai profundă ține de cititori. De formarea unui reflex simplu, aproape banal: să ne întrebăm de unde vine textul pe care îl citim. Să căutăm numele celui care l-a scris, să urmărim sursa originală, să apreciem munca, nu doar circulația. Să acceptăm că gratuit nu înseamnă fără autor și că sharing nu înseamnă proprietate.
Pirateria editorială online nu este o dramă spectaculoasă, dar este un fenomen consistent, repetat, domestic. Nu face zgomot, nu umple tribunalele, nu stîrnește breaking news. Poate tocmai de aceea e periculoasă: banalizează și normalizează furtul. Devine „așa face toată lumea”. La capătul acestei normalizări, jurnalismul riscă să devină un joc de oglinzi. Cîteva texte originale se multiplică la nesfîrșit, pînă cînd nu mai știm de unde au pornit. Autorii se estompează, publicațiile se diluează, iar încrederea se subțiază.
Respectarea sursei nu este doar o chestiune legală, ci o formă minimă de civilizație intelectuală. A spune „Acesta este textul cutărui autor, apărut în cutare publicație” înseamnă a recunoaște că ideile au origine și că munca are chip. Înseamnă, în fond, a accepta că adevărul nu se copiază, ci se construiește, iar pentru acest efort, creatorul merită să fie numit.
Credit foto: Wikimedia Commons
