Scrisul nu are niciodată o existenţă izolată de un anume context. Chiar și în momentele de singurătate ale autorului, el depinde inexorabil de cîteva prezențe elementare: de cel puţin o rază de lumină – dacă nu cea a zilei, măcar a unei lumînări sau a filamentului electric –, de un suport destinat să poarte povara mărturiei verbale – de la piatră la papirus, pergament sau hîrtie – şi, nu în ultimul rînd, de ustensilele fără de care mintea n-ar putea transmite mesajul său mîinii. În ritmul alert pe care îl trăim, mai ales acum, cînd noutățile tehnice se înlănțuie cu o rapiditate greu de descris, asemenea evidențe nu mai sînt băgate în seamă. Am uitat că ele există, că ele au evoluat în timp, ca un cadru indispensabil pentru desfăşurarea oricărui efort scriptural.
N-aș fi îndrăznit asemenea reflecții, poate banale, dacă n-aș fi încercat recent un sentiment de îngrijorare în fața acestor „prieteni” ai scrisului de care ne înconjurăm, de care ne servim, dar pe care îi ignorăm și care riscă, într-o zi, să se răzbune cumplit pentru nepăsarea pe care le-o rezervăm.
De la condeiul cu peniţă la stilou şi la pix
Un sentiment datorat, în parte, legăturilor generaţionale cu ultimii care îşi mai aduc aminte astăzi de primii paşi în învăţarea scrisului, înarmaţi cu un condei cu peniţă şi cu o călimară de cerneală. N-aş spune însă, cel puţin în ceea ce mă priveşte, că zveltul instrument cu vîrf de metal era chiar un „prieten”. Era mai curînd un camarad destul de incomod, atunci cînd peniţa împroşca „purceluşi” de cerneală pe paginile curate ale caietelor de teme, greu de îndepărtat apoi cu suc de lămîie sau cu bicarbonat de potasiu!
De aceea, descoperirea unui nou „prieten”, cam spre sfîrşitul ciclului primar, a fost o primă revoluţie în exerciţiul scriptural: stiloul! Uitasem cu totul de locul pe care l-a avut în preocupările mele, pînă în momentul în care i-am revăzut binecunoscuta siluetă, întîmplător, cu ocazia unui popas într-un mare bazar din China, alături de cele mai sofisticate produse ale tehnologiei actuale. Era sosia perfectă a stiloului subţire, zvelt, elegant, care m-a însoţit în anii de şcoală, dar şi mult timp după aceea. Desigur, n-am rezistat tentaţiei de a-l cumpăra, sub impresia nostalgiilor retrezite la viaţă chiar în ţara unde fusese cîndva un produs de masă, şi de unde venise, ca mesager scriptural al prieteniei socialiste, şi în România!
Ce situaţie paradoxală pentru țara care l-a dat lumii pe Petrache Poenaru, cel ce a brevetat încă din 1827 „Condeiul portăreț fără sfîrșit, alimentîndu-se singur cu cerneală”! „Scula genială” care ne-a slujit la scris nu era însă lipsită de cusururi. Cine își mai amintește de neplăcerile ivite atunci cînd cerneala din rezervor se termina și nu aveai la îndemînă un cartuș de schimb?
Din fericire, un alt concurent i-a luat repede locul: stiloul cu bilă, faimosul pix, care își continuă existența și astăzi. Dar cîte deosebiri față de momentul intrării sale în practica scrisului! Astăzi el s-a banalizat, este disponibil oriunde, la prețuri derizorii, adesea oferit drept suvenir participanților la diverse evenimente.
Departe însă de mine gîndul de a schiţa întreaga poveste a acestor lucruri: ea nu se poate reduce la experienţa mea. Stiloul, de pildă, îşi continuă destinul: nu stiloul banal, „made in China”, pe care l-am părăsit fără regrete, ci acela de lux, în mîinile personalităţilor, sub lumina reflectoarelor, cu ocazia semnăturilor pe cărțile cu dedicaţie sau cu ocazia actelor solemne. Şi cum aş putea uita creionul, însoţit de tovarăşii săi nedespărţiţi – ascuţitoarea şi radiera –, cel mai docil slujitor al scrisului, dar condamnat să aibă un rol secundar, „interzis” de a-l folosi la redactarea temelor de acasă, cu excepţia celor de desen?
Epoca maşinii de scris
Nu doresc aici decît să evoc obiectele care m-au înconjurat cu simplitatea lor firească în exerciţiile scripturale de zi cu zi, înainte ca scrisul să devină o pasiune. Abia atunci, odată cu naşterea acesteia, uneltele modeste s-au adeverit a fi depăşite, lăsînd locul unei noi companii: maşina de scris. Întîlnirea cu ea s-a produs treptat, mai întîi în ultimii ani de liceu, apoi de-a lungul studenţiei, din nevoia publicării primelor texte cînd, cu micile mele economii, puteam apela la serviciilor unei doamne dactilografe, nu uşor de găsit. Dar cînd cerinţele au devenit mai arzătoare şi, după terminarea studiilor, mijloacele financiare îmi permiteau în sfîrşit, primul vis a fost să dispun de propria maşină de scris. Ce drum anevoios, cîte aşteptări şi cîte relaţii a trebuit să leg pentru ca acest vis să devină realitate!
Nu doar pentru că produsul era rar în comerț, ci și pentru că obținerea și utilizarea lui erau supuse unui control sistematic din partea autorităților. Ce bucurie a fost cînd, în sfîrșit, am avut „mașina mea”: o Olivetti ușor de manevrat, cu o carcasă metalică fină, de culoare verde-albăstruie! Ea m-a însoțit neîntrerupt aproape un deceniu în activitatea mea de cercetător nu atît pentru redactarea lucrărilor voluminoase, cît mai ales pentru nevoile curente: articole, studii, recenzii, rapoarte etc. Claviatura se potrivea jocului meu de degete cu ambele mîini într-un ritm convenabil, uneori banda se uza şi trebuia înlocuită, dar necazul cel mai mare se datora greşelilor de dactilografiere a căror reparare reclama destule corvezi: ștergerea cuvîntului greșit cu pensulița de Tipp-Ex, peste care, după uscare, scrierea în acelaşi loc, tot la maşină, a cuvîntului corect. Privind în urmă, procesul îmi pare lung și anevoios, dar atunci îl vedeam altfel: eram bucuros că aveam la dispoziție instrumentul ideal pentru a scrie un text – de regulă în mai multe exemplare, cu foi de indigo intercalate –, pe care apoi îl depuneam în mîinile unui redactor sau îl trimiteam prin poștă.
Legătura dintre noi a devenit atît de strînsă, încît mașina de scris a făcut parte din primele bagaje pe care le-am adus în Franța. Am avut chiar îndrăzneala să scriu la ea, seara tîrziu, în minuscula bucătărie a garsonierei în care locuiam atunci, memoriul de DEA, prezentat la Sorbona, în 1991, ultima producţie a experienţei mele de dactilograf.
În faţa calculatorului şi a Inteligenţei Artificiale
Momentul era inevitabil. Atunci cînd descopeream Franţa, în contextul de după Bicentenarul Revoluţiei şi mai ales de după revoluţiile în lanţ din Europa de Est, nu ştiam că o altă maşină revoluţionase de mai mult timp preocupările intelectuale şi scrisul: calculatorul. A fost suficient să-i descopăr funcţionalităţile pentru ca să intru repede în posesia sa, la început un Macintosh, din seria calculatoarelor personale de mici dimensiuni şi la preţ convenabil. Tehnologia a evoluat, am schimbat mai multe aparate pe măsura degradării celor vechi şi a noilor cerinţe; între timp, calculatorul a devenit portabil, a intrat în comuniune cu Internetul, devenind tot mai performant. Fără el, n-aş fi putut realiza lucrările publicate în continuarea pomenitei diplome DEA: noua teză de doctorat (1999), diversele cărţi, articole, recenzii etc. Mă bucur că am avut şansa de a întîlni acest nou tovarăş de drum în ale scrisului la momentul oportun, pentru a-i folosi din plin serviciile, fără a fi prea pierdut în faţa arcanelor sale tehnologice.
Credeam că am atins culmea modernizării atunci cînd, de relativ puţină vreme, aproape ca o binefacere sau o compensaţie după calamităţile pandemiei de COVID-19, o nouă inovaţie m-a stupefiat: Inteligenţa Artificială, cu aplicaţiile întruchipate de ChatGPT, Google Gemini, Perplexity AI ş.a.
Ceea ce m-a impresionat, mai mult decît serviciile documentare, a fost utilitatea ei în domeniul scriptural: revizuiri ortografice şi lexicale, uneori chiar stilistice, după nevoile („à la carte”) comanditarului, uniformizarea redacţională, calitatea traducerilor etc. O muncă anevoioasă, asigurată mai înainte prin bunăvoinţa unor prieteni sau a tehnoredactorilor de profesie, a devenit posibilă doar prin cîteva manipulări, într-o fracţiune de secundă. Cercetătorul obişnuit pînă acum să-şi elaboreze proiectele laborioase de unul singur dispune dintr-o dată de o asistenţă virtuală non-stop, zi şi noapte, căreia merită a i se mulţumi (cel puţin e obicieul meu) ca unei persoane reale.
Bucuria în faţa acestor servicii n-avea margini, cînd am descoperit, cu oroare, şi alt revers, nebănuit, al medaliei: posibilitatea ca IA să scrie mai bine decît autorii (nu mă refer la cei mai mult sau mai puţin geniali) care îi solicită colaborarea, ba chiar să scrie în locul lor, cu sau fără datele furnizate. Şocul acestei revelaţii la capătul unui test m-a îndemnat să scriu aceste rînduri. Mă îngrozeşte ideea că scrisul poate fi fabricat atît de artificial, că tehnologia va înlocui mintea şi inima autorului şi că plagiatorii îşi vor găsi poate o nouă mască.
Să fie oare vorba de sfîrşitul scrisului aşa cum l-am înţeles dintotdeauna: ca o prelungire a spiritului uman, indiferent de formele de expresie – de la piatră şi lut la hîrtie şi mijloace electronice – şi de instrumentele de lucru? Personal, nu cred, aşa cum n-am crezut în „sfîrşitul istoriei” trîmbiţat de Fukuyama sub impresia prăbuşirii unei părţi a lumii comuniste. Dar întrebarea e gravă şi merită reflecţie. De răspunsul la ea nu depinde şi „viitoarea istorie” a scrisului ?
Ștefan Lemny este istoric, doctor al Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi și al École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris, specialist în istoria secolului al XVIII-lea şi în istorie culturală.
