Într-un clip publicat pe contul oficial de TikTok al Ministerului Apărării Naționale, imagini cu militari și tehnică militară sînt montate pe „Conga”, piesa Gloriei Estefan & Miami Sound Machine. Alegerea pare comică, pînă înțelegi că tocmai asta poate fi ideea. „Conga” nu vorbește despre datorie sau disciplină. Vorbește despre energie, dans, familiaritate. Nimeni n-o ascultă pentru mesaj (Come on, shake your body, baby, do the Conga / I know you can’t control yourself any longer / Come on, shake your body, baby, do the Conga), o ascultă pentru ce îi face corpului. Armata nu mai recrutează prin marș. Recrutează prin ritm.
Metallica a trăit varianta mai complicată a aceleiași povești. „Enter Sandman” (Say your prayers, little one / Don’t forget, my son / To include everyone) a fost, pe rînd, imn de stadion, muzică de activare pentru soldați înaintea misiunilor, piesă asociată, în relatări pe care trupa le-a negat oficial în 2013, cu interogatorii din Irak și, în 2025, coloană sonoră pentru un clip al Pentagonului despre drone, retras după ce trupa a reclamat folosirea neautorizată. Vietnamul a fost numit uneori „primul rock’n’roll war”, primul conflict în care trupele purtau cu ele, în junglă, tranzistoare și casetofoane portabile. „The End”, a celor de la The Doors, se deschide cu o adresare directă, aproape șoptită, către un prieten care e, de fapt, sfîrșitul însuși: „This is the end / Beautiful friend / This is the end / My only friend, the end”, o piesă lungă, apocaliptică, pe care veteranii și-o amintesc din gărzile de noapte și din buncăre. Coppola avea s-o folosească, un deceniu mai tîrziu, chiar în secvența de deschidere din Apocalypse Now, junglă în flăcări, elicoptere, un ofițer care se prăbușește psihic, pe fondul acelorași cuvinte.
Nu era muzică de activare, ca „Enter Sandman” mai tîrziu în Irak. Era altceva, un fel de a sta cu spaima, nu de a o depăși prin ritm. Ceea ce arată că mecanismul „muzică plus război” nu are o singură formă: uneori pregătește pentru acțiune, alteori doar ține companie groazei, fără s-o rezolve. Aceeași melodie. Contexte diferite. Sensuri diferite. Sensul nu locuiește în obiect. Locuiește în relația dintre obiect, context și creierul care îl percepe.
Rămîne, totuși, o întrebare pe care exemplele astea o ating fără s-o rezolve: de ce funcționează? De ce un ritm, fără nici un cuvînt relevant, poate pregăti pe cineva pentru o misiune, o luptă, o decizie pe care în altă stare ar cîntări-o mult mai mult?
Corpul reacționează la ritm înainte ca mintea să apuce să delibereze. Un tempo alert, repetitiv, apăsat, și pulsul îl urmează, nu invers. Atenția se strînge pe ce e imediat. Vocea internă – care în mod normal ezită, cîntărește, se îndoiește – rămîne, pentru cîteva minute, fără prea mult spațiu. Nu pentru că muzica ar conține un ordin. Ci pentru că îngustează exact fereastra în care ordinul ar fi, altfel, pus la îndoială. Nu e doar teorie individuală. Cînd mai mulți se mișcă în același ritm, granița dintre „eu fac asta” și „noi facem asta” se subțiază, fiecare pas contează mai puțin ca decizie și mai mult ca parte dintr-un tot care oricum se mișcă. Jonathan Pieslak, cercetător care a studiat muzica soldaților americani din Irak, a documentat exact acest tipar: metal și hip-hop ascultate tare, repetitiv, înainte de misiuni, nu pentru versuri, ci pentru starea pe care o instalau înainte ca ușa Humvee-ului să se deschidă, individual și în grup deodată. Aceeași muzică, în alte relatări, nu din cercetarea lui Pieslak, ci din mărturii separate, mai greu de verificat, ar fi fost folosită și ca instrument de presiune psihologică asupra deținuților. Dacă e așa, mecanismul e identic, folosit în ambele direcții: spre propriul curaj, spre slăbirea altuia.
E aceeași logică pe care o vedem la „Conga”: armata n-a inventat ideea că ritmul reglează starea. A împrumutat-o. Un ritm, oricît de eficient, tot nu-ți spune cine ești și pe cine ai în față. Îți dă energia. Nu-ți dă și direcția.
Haka, dansul maori, cel mai cunoscut fiind Ka Mate, performat azi de All Blacks, echipa de rugby a Noii Zeelande, înaintea meciurilor, știe asta, deși povestea ei e mai încurcată decît pare. Ka Mate n-a fost, la origine, nici măcar un cîntec de luptă: Te Rauparaha l-a compus ca celebrare a scăpării de la moarte, ascuns într-o groapă, nu ca ritual dinaintea bătăliei. Abia mai tîrziu a fost recontextualizată, spre intimidare, spre sport, spre un stadion plin de oameni care n-au nici o legătură cu Ngati Toa. E, de fapt, tot o poveste Metallica: un cîntec a cărui funcție s-a schimbat de două ori, fără ca autorul lui, mort de două secole, să mai aibă vreun cuvînt de spus.
Ce rămîne constant, în orice formă a ei, e prezența cuvîntului. Are versuri. Vorbesc despre supraviețuire, despre strămoși, despre viață și moarte, rostite direct către cel din fața ta. Siva tau, ritualul de provocare fijian, funcționează la fel: e o adresare, nu doar o activare. Diferența față de „Conga” sau de „Enter Sandman” folosit ca zgomot de fond nu e de intensitate, e de natură. Acolo ritmul făcea toată treaba, iar cuvintele, cînd existau, erau incidentale. Aici cuvintele sînt punctul. Un haka fără versuri ar rămîne o coregrafie. Cu versuri, e o declarație: cine sîntem noi, cine sînteți voi, ce urmează. Ritmul pregătește corpul. Cuvîntul îi dă corpului o țintă.
Și abia aici imnurile devin cu adevărat interesante, pentru că un imn e, structural, exact locul unde ritmul și cuvîntul ar trebui să lucreze împreună. „Treceți, batalioane române, Carpații” e un cîntec de front din Primul Război Mondial, autor necunoscut, despre trecerea Carpaților pentru Ardeal. A circulat pe filiera orală aproape un secol, păstrat neîntrerupt de un cor de țărani din Maramureș, din 1918. În 1978, Adrian Păunescu îl aduce la televiziune și îi adaugă șase strofe scrise de el. Cîntecul de trei strofe devine unul de nouă, iar versurile noi duc melodia dinspre eliberarea Ardealului spre o retorică mai încărcată, „comandantul suprem”, printre altele. Azi e cîntat la fiecare defilare de 1 Decembrie, asimilat ca imn neoficial al Armatei Române, fără ca nimeni să mai distingă strofa din 1918 de strofa din 1978.
Dacă la haka cuvintele sînt punctul de la care pornești, aici au fost, la un moment dat, rescrise ca să mute punctul în altă parte. Melodia a rămas aceeași, recognoscibilă, capabilă să producă tot acel „noi” corporal despre care vorbeam mai devreme. Dar cine a controlat versurile a controlat spre ce anume era îndreptată energia aia.
Metallica n-a putut opri Pentagonul să-i folosească piesa, dar Pentagonul n-a putut nici să-i schimbe versurile. Statul român le-a putut pe amîndouă. De la un cîntec rescris, un pas mic pînă la imnul de stat propriu-zis, forma cea mai explicită, instituționalizată, a aceluiași mecanism. Și totuși, exact aici, unde te-ai aștepta ca puterea cuvîntului să crească odată cu gradul de oficializare, apare ceva ce spune altceva. Cel puțin trei state, Spania, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, au imnuri fără versuri oficiale. Pentru toate trei, motivul e documentat și coerent: diviziunea internă. Spania are identități catalană, bască, galiciană, ultima încercare de text, în 2008, a eșuat pentru că favoriza o limbă în dauna alteia. Bosnia are bosniaci, sîrbi, croați, un proiect de text din 2009 n-a mulțumit pe nici unul din trei. Kosovo a ales, de la independență, să nu aibă text, tocmai ca să nu adîncească fractura albanezi-sîrbi.
Un text spune ceva anume, iar dacă spune ceva anume, exclude automat pe cineva care nu se regăsește în el, exact cum haka exclude pe oricine nu e vizat de provocarea ei. Cîteva state au ales să păstreze doar ritmul, poziția de drepți, sincronizarea corporală și să renunțe complet la adresare, la direcție. Tăcerea, aici, nu e un eșec. E strategia aleasă exact de cei care nu-și permit luxul pe care și l-a permis România cu „Treceți, batalioane...”: un conținut explicit, impus de sus, fără riscul fracturii. Există și o cale complet opusă către același „noi”, nu prin tăcere impusă, ci prin participare proiectată.
Brian May a scris „We Will Rock You” după un concert la Bingley Hall, unde publicul, spre finalul serii, a început să-i cînte trupei „You’ll Never Walk Alone” cînd aceasta părăsea scena. May s-a întors acasă gîndindu-se: ce poate face un public înghesuit într-o sală, fără instrumente? Poate bate din picioare. Poate bate din palme. Piesa se bazează, aproape în întregime, pe stomp-stomp-clap, sunete de picioare și palme. Publicul nu mai e doar auditoriu, devine, literal, sursa sunetului. Titlul conține cuvîntul „we”, dar cuvîntul nu e cel care face treaba: un stadion întreg care nu vorbește o boabă de engleză bate exact același ritm, exact la fel de sincron. Mecanismul care produce „noi” aici e din nou corporal, nu semantic, doar că, spre deosebire de „Conga” la MApN, e construit deliberat, cu bună știință, pentru exact acest efect.
Cinci povești, un singur mecanism cu două straturi. Ritmul reglează starea și subțiază granița dintre unul și mulți, funcționează la fel de bine într-un club, într-un stadion sau înaintea unei misiuni și n-are nevoie de nici un cuvînt ca să lucreze. Cuvîntul, cînd există, îi dă stării o direcție, spune cine e „noi” și, uneori, cine e celălalt. Poți avea unul fără celălalt. „Conga” îl are doar pe primul. Haka le are pe amîndouă, deși nici măcar ea nu le-a avut din capul locului. „Treceți, batalioane...” a avut nevoie ca cineva să i-l adauge pe-al doilea, la comandă. Iar Spania, Bosnia și Herțegovina și Kosovo au ales, deliberat, să rămînă doar cu primul, tocmai pentru ca al doilea să nu-i rupă.
Metallica rămîne, în toată povestea asta, mărturia cea mai limpede a limitei: chiar și cine scrie versurile nu poate opri complet unde ajung să fie folosite ritmul și starea pe care le-a pus în lume. Poate reclama un clip. Poate publica o negare oficială. Nu poate opri sensul să circule mai departe, singur. Cîntecul, odată plecat în lume, nu mai are stăpîn. Dar cine i-a scris versurile tot mai are, pentru o vreme, un cuvînt de spus. And nothing else matters.
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
