Anii ’80 trăiți de pionieri, șoimi ai patriei sau uteciști – într-un cuvînt, de decreței – nu pot fi evocați fără a aduce în discuție noțiunea de tabără. Dacă l-aș întreba pe fii-miu ce-i aia tabără, ar da din umeri și ar căuta pe Google. Știe bine ce-i aia un cantonament de fotbal, dar tabără cu siguranță că nu. Am avut un noroc să experimentez instituția taberei comuniste sau nu? Mare ghinion nu, căci i-am supraviețuit. Din fericire, în epoca tîrzie a comunismului ceauşist, tabăra se rezuma la aspectul ei juvenil, tineresc-adolescentin, căci taberele de muncă și exterminare fuseseră înlocuite de viaţa creatoare pe şantier. Cuvîntul tabără are ceva provizoriu în el, nu te stabileşti definitiv în tabără, dimpotrivă, o tabără este menită a petrece acolo puţin timp din viaţă pentru ca ulterior să o părăseşti. În cazul taberelor de muncă, părăsirea se putea face în două feluri: viu, dar slab ca o scîndură sau între patru scînduri de brad, în funcţie de importanţa şi dificultatea obiectivului geografic supus mîniei populare. Tabăra nu este acasă şi nici nu se poate transforma în aşa ceva. În tabără eşti trimis, expediat, în tabără faci lucruri pe care în mod obişnuit nu le-ai face. Dar există și amenințătorul verb a tăbărî.
Prima tabără în care se consemnează aspecte ale primei dezertări de pe frontul distracţiei de tip socialist a avut loc în anul 1985. Tabăra se afla pe un deal pitoresc din apropierea orăşelului subcarpatic în care locuiam. Devenise mîndria oraşului căci fiecare întreprindere de stat fusese nevoită să contribuie cu forţă de muncă, probabil prin ore suplimentare neplătite. Tabăra era formată din treizeci-patruzeci de bungalouri din plăci prefabricate în care erau îngrămădite cîte patru paturi. Grupurile sanitare erau la comun, evident, căci în comunismul victorios trebuia să împarţi cu toţi ceilalţi chiar şi cele mai intime şi neplăcute miasme. Un secretar de partid mai descurcăreţ reuşise să aducă, nu se ştia de unde, în apropierea taberei, un avion sovietic scos din uz. Şocul vederii lui, în lumina puternică a soarelui de iulie, mă urmăreşte cu fidelitate și acum, căci era primul avion văzut vreodată de aproape. Avionul avea să fie dezmembrat treptat, bucată cu bucată (manete, hublouri, tapiţerie, cabluri, roţi etc.), în dulcele stil românesc, pînă cînd autorităţile au fost nevoite să-l demonteze de frica producerii unor accidente nefericite. O ultimă răzbunare mioritică faţă de victorioasa aviaţie sovietică.
În acea tabără am avut şi prima revelaţie de natură erotică: cocoşelul se scula! Împreună cu vărul meu împărţeam bungaloul cu alţi doi puşti mai mari, din clasa a cincea, care, în mod evident, nu ne acordau prea mare atenţie fiind preocupaţi mai degrabă de a face curte fetelor din cealaltă jumătate a taberei, strict supravegheate de profesoare. Într-una din seri, unul din cei doi ne-a întrebat dacă ştiam secretul cocoşelului. I-am zis la unison că habar nu aveam, ne gîndeam mai degrabă la cocoşii din cărţile de colorat, căci pe la ţară nici unul din noi nu fusese, eram doar fii de mic-burghezi citadini, care habar n-aveau de dulceaţa traiului rural. Andrei a rîs şmechereşte şi ne-a spus să ne uităm la el. Şi-a dat jos pantalonii şi, printr-un efort sublim – oare sarafanul cărei colege şi l-a imaginat ridicat două-trei palme?! –, a reuşit ceea ce peste cîteva secole urma să aflu şi eu că se numeşte erecţie. Cocoşelul devenise stindard, spre uluiala noastră absolută. Din acel moment, Andrei cîştigase respectul şi preţuirea noastră, fiind posesorul unui miracol care ne părea inexplicabil. Îi aduceam micul dejun, îi curăţam adidaşii din muşama plini de noroi şi pămînt după ce juca fotbal şi îi ascultam bancurile pe care de multe ori nu le înţelegeam. Dar rîdeam, din complezenţă.
Prima tabără a consemnat şi prima evadare. În cea de a şasea zi ne cam plictisiserăm şi am decis să dormim mai mult. Cu siguranţă, vărul meu mai mic, Ionuţ, nu s-a putut scula la ora 7, încă de atunci avea predispoziţii confirmate ulterior către somn tîrziu, în apropierea amiezii. Am ignorat goarna tîmpită şi răguşită, am ignorat plecarea colegilor şi am mai dormit încă o oră, doar era vacanţă, sperînd că vom găsi ceva de mîncare după aceea. Ne-am înşelat, căci ceea ce se dorea a fi mic dejun (o felie de doi milimetri grosime de salam, o urmă microscopică de margarină, un scuipat de gem de caise, două feliuţe delicate de pîine uscată, totul stropit cu o cană de tablă plină cu o fiertură inodoră-incoloră ce se dorea a fi ceai, un copios mic dejun comunist, menit a fortifica constituţiile fizice pipernicite ale pionierilor) fusese repede strîns de către grasele bucătărese care s-au stropşit la noi cu superioritatea dată de poziţia lor însemnată. Vitală. În plus, mai mult ca sigur, erau bucuroase că le rămăsese şi lor ceva... Noi ne-am enervat, ne era foame, nu doream să aşteptăm încă patru ore pînă la masa de prînz.
Am luat decizia de a pleca acasă şi de a mînca ceva, oricum nimeni nu ne sufla în ceafă în mod deosebit. O vacanţă ar fi fost binevenită. O vacanţă în vacanţă, în plină copilărie?! Drumul lung, de trei kilometri, nu ne-a speriat, cunoşteam destul de bine zona chiar dacă aveam doar şapte-opt ani. Surpriza celor de acasă a fost imensă. Și neplăcută. Nu bănuiau că ştim să ne orientăm în spaţiu atît de bine. Am fost îndopat de bunici cu mămăligă cu brînză şi o linguriţă de smîntînă. Ionuţ a fost preluat de bunicii lui, probabil că a dat vina pe mine, ceea ce nici nu-mi păsa, eram mai mare, nu mă interesa, iar peste două ore bunicul lui, sasul Willy, ne-a îndesat în locurile din spate ale Daciei sale 1100. Am fost duşi înapoi să ne ispăşim sentinţa. Conducerii nu i-a picat deloc bine păţania noastră, dar a arătat compasiune şi ne-a lăsat în pace, ba mai mult, ne-a scutit de sarcina ingrată de a petrece acea după-masă la curăţat de cartofi.
A doua zi însă nu am mai scăpat, am fost treziţi de însuşi comandantul taberei, un profesor de sport, tov. Fălcuţă, care, preventiv, a tras un picior uşii cabanei noastre, stîrnind mormăitul dezaprobator al lui Andrei, cel care ne dovedise miracolul cocoşelului. „La masă, gaşcă de răzgîiaţi! Mergem la baraj, într-o juma’ de oră să fiţi spălaţi-pişaţi-mîncaţi, cu raniţa cu sticla de apă în faţa porţii! Comunismul nu se construieşte cu mămăligi ca voi! Copiii sovietici distruseseră la vîrsta voastră patru tancuri hitleriste şi voi staţi şi dormiţi ca domnişoarele!” Marşul pînă la barajul artificial ni s-a părut incredibil de lung chiar dacă nu erau mai mult de cinci-şase kilometri. Pesemne că picioruşele noastre nu puteau face faţă unei astfel de încercări. Menirea marşului, în concepţia lui Fălcuţă, era să ne călească sau să ne doboare, lui îi era complet indiferent. După trei ore de mers, îndurînd o căldură teribilă, căpitanul expediţiei şi-a adus aminte că încă nu se afla în stare de război şi şi-a întors istovitele trupe la bază (alte patru ore căci de data asta trebuia să urcăm dealul pe care-l coborîserăm în acea dimineaţă).
Am regăsit tabăra recent. Destinul ei a fost crud, identic cu al multor altor obiective comuniste. Nu ştiu prin ce întîmplare, tabăra, situată într-o poziţie geografică excelentă, nu a intrat pe mîna nici unui investitor strategic, a nici unui dezvoltator imobiliar, român sau străin, care să-şi instaleze turnurile din beton sau casele grele într-o zonă liniştită, nepoluată, oferind o privelişte magnifică spre Valea Prahovei. Căci livezile de meri ale unei foste cooperative de stat, chiar dacă s-au menţinut mîndre timp de mai bine de un deceniu, încetul cu încetul au fost înfulecate de oameni cu stare financiară solidă. Dacă tabăra a rămas în picioare nu înseamnă că a fost valorizată comme il faut. A beneficiat de cealaltă opţiune existentă în România postdecembristă (aplicabilă proprietăţii de stat): a fost lăsată în paragină.
„Vrei, nu vrei, mergi într-o tabără normală, departe de noi, măcar ştiu că nu mai poţi să fugi”, mi-a spus mama. Deja plătise taxa şi, în plus, aranjase ca şi vărul meu mai mic, același Ionuț, să mă însoţească. „O să te simţi la Amara ca la mare, te vei putea bălăci în voie.” Nu am crezut-o şi nu eram încîntat, nu doream să părăsesc strada bunicilor unde aveam ritualurile de joacă bine stabilite. „Ce să fac la Amara?“, mă gîndeam supărat. „Să dau de alţii care rîd de ochelarii mei cu rame groase?“ Am fost pregătiţi cu minuţiozitate, un geamantan vechi al bunicii, de (numai) trei decenii, a fost şters de praf şi în el mi-au fost frumos aranjate îmbrăcămintea, o pereche de papuci galbeni, un prosop crem prea puţin pufos, un tub de pastă de dinţi Cristal, periuţa mea albastră cu perii puţin tociţi. Părinţii mi-au dat şi bani de buzunar, modica sumă de trei sute de lei. „Să-i ai la tine, pentru orice eventualitate“, mi-a zis grijulie mama. Probabil că niciodată pînă atunci nu mai avusesem o sumă atît de substanţială. Mă gîndeam ce aş putea face cu atît bănet, pe ce l-aş fi putut cheltui. Apa lacului scînteia în lumina apusului de soare, unul intens căci cerul era limpede, fără nori, iar soarele părea că se topeşte direct în pămîntul plat. Reflexele albastre şi verzui combinate cu razele soarelui creau o atmosferă total diferită faţă de cea cu care eram obişnuiţi pe plaiurile noastre deluroase unde soarele dispărea brusc. Cîmpia ardea, de aceea lacul îşi avea importanţa lui fundamentală, făcînd cît de cît suportabilă arşiţa aceea cumplită care se asemăna atît de mult cu cea a Arabiei lui Lawrence.
Amara era doar un simplu sat ciudat care gravita la o oarecare distanţă de lacul ce făcuse aşezarea faimoasă. Străzile ni se păreau lungi şi fără să aibă nici o logică, iar casele aveau grădini întinse în spatele lor, în care ţăranii cultivau un porumb înalt, care se ridica spre cer cu acea demnitate pe care ţăranii colectivizaţi o imprimaseră parcă plantaţiilor lor private, pe care mînia destructivă comunistă preferase să le uite. Aveau nevoie şi ţăranii de un mic lot în care să-şi defuleze pierderea hectarelor. Satul Amara gravita în jurul complexelor turistice aşezate pe malul lacului. Erau două tabere, două-trei hoteluri pricăjite pentru pensionari şi sindicaliştii care nu avuseseră pilele necesare pentru un bilet la mare şi un camping care, cel puţin pentru noi, reprezenta un centru de atracţie major, căci în acel camping se opreau turiştii polonezi, redegişti şi cehoslovaci înainte de a ajunge pe litoralul Mării Negre sau pentru un popas de o seară în lungul drum de întoarcere. Campingul era locul unde se făcea bişniţă, unde cererea întîlnea oferta, într-o proto-piaţă capitalistă, care dovedea în mod logic apetitul genetic al fiinţei umane pentru schimburi şi pentru diversitate, fapt pe care comunismul nu l-a înţeles niciodată. Nu ştiam pe atunci ce e aia capitalism sau societate deschisă (știam că trăiesc însă într-una închisă). Reuşeam să ne strecurăm din tabără sub diverse pretexte şi ocoleam cu încăpăţînare lacul pentru a ajunge în piaţa ad-hoc. Polonezii aveau mărunţişurile expuse pe un cearşaf sau o pătură direct pe capota maşinilor lor butucănoase, de obicei Lada, Wartburg sau Fiat-uri catolice, fabricate sub licenţă în Polonia. Creioane colorate, caiete, stilouri, gumă, bomboane, diverse nimicuri ce ne atrăgeau irezistibil. Am fost norocoşi căci am fost cazaţi în tabăra de căsuţe şi nu în cele cîteva buncăre de beton care se vedeau în depărtare, pe malul celălalt al lacului, blocuri de beton cu trei etaje care se încingeau teribil în timpul toridei zile de vară pentru a emana căldura înmagazinată în timpul nopţii. În plus, buncărele aveau dormitoare imense cu cincisprezece paturi, dormitoare militare. Căsuţele erau pitoreşti, intime, dispunînd de doar două paturi. Bine că eram mici de statură, doar copii, căci altfel nu am fi reuşit să stăm în picioare. Căsuţele erau fabricate din două plăci de rumeguş presat, care ţineau locul acoperişului, iar pe laturi erau etanşeizate cu acelaşi material uşor, puţin ridicate de la nivelul solului – pe un fel de fundaţie –, cu un bec chior de 40 de wați ce răspîndea o lumină abstractă. Cînd am intrat în căsuţa care ne fusese repartizată, cu o singură cheie pe care ne-o pasam din cînd în cînd, în funcţie de necesităţi, ne-am trîntit geamantanele pe păturile de un maro jegos care acopereau cele două paturi. Ne-am uitat după un dulap, însă spaţiul era atît de limitat încît ideea de dulap fusese înlăturată cu hotărîre de constructori şi administratori. Să luptăm împotriva risipei! Era un alt slogan care dorea să ascundă eşecul total al sistemului.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
Credit foto: Wikimedia Commons
