
Proiectul de lege adoptat de Senat (care merge acum pentru votul decisiv la Camera Deputaților), prin care s-ar impune uniforma școlară obligatorie în învățămîntul preuniversitar, a stîrnit o revoltă masivă în rîndul elevilor. Consiliul Național al Elevilor a organizat recent proteste, îndemnîndu-i pe tineri să vină la școală îmbrăcați complet în negru sub sloganul „Inechitatea nu dispare sub o vestă”. Inițiatorii legii susțin că, dacă îmbraci toți copiii la fel, elimini vizual diferențele de statut financiar, reducînd bullying-ul. Elevii protestează tocmai pentru că simt că uniforma este o formă de mascare artificială a diferențelor sociale. Căci azi statutul nu se mai măsoară doar în haine. Chiar dacă porți aceeași uniformă, diferențele se vor muta instantaneu pe accesorii: telefoane, pantofi, ghiozdane, ceasuri. Creierul uman este programat să caute indicii de statut, iar încercarea de a-l bloca prin uniformizare poate crea o disonanță cognitivă neplăcută în rîndul adolescenților, care își definesc identitatea exact prin diferențiere.
Dincolo de disputa despre disciplină, costuri și libertate se ascunde însă o întrebare mai puțin administrativă: ce se întîmplă cu noi cînd îmbrăcăm o anumită haină? Ne schimbăm numai în ochii celorlalți sau, într-o anumită măsură, și în propriii ochi?
În universitățile de elită (cum sînt cele din Ivy League sau școlile private din UK), uniforma este purtată cu mîndrie pentru că simbolizează apartenența la un grup select, prestigiu și succes. În România, din cauza modului în care este impusă politic și a asocierii ei istorice cu perioada comunistă, tinerii o percep ca pe un simbol al represiunii, controlului și anulării individualității. Purtînd o haină pe care o asociază simbolic cu „închisoarea regulilor”, creierul lor va adopta o postură defensivă, rigidă, total opusă creativității, sau o deschidere mentală necesară învățării?
Atenția la vestimentație, o pierdere de vreme?
Printre argumentele în favoarea uniformei școlare, unul mi-a atras în mod special atenția: elevii n-ar mai pierde timpul, dimineața, gîndindu-se cu ce să se îmbrace. Nu și-ar mai pierde vremea „gîndindu-se”. La prima vedere, pare un argument practic, aproape grijuliu. Mai puțină bătaie de cap, cîteva minute cîștigate, o decizie în minus înainte de începerea orelor. Numai că, ascunsă în această economie de timp, se află o judecată despre lucrurile care merită atenția noastră. A alege o haină ar fi o activitate inutilă, o preocupare superficială de care copilul ar trebui scutit pentru a se putea ocupa de lucruri serioase. Dar este, într-adevăr, o pierdere de vreme să avem grijă de felul cum arătăm? Cînd deschidem dulapul și ne întrebăm ce vrem să purtăm, alegem doar niște bucăți de material sau încercăm să aflăm și ceva despre noi?
Desigur, diminețile unei familii pot fi complicate. Nimeni nu contestă confortul de a avea hainele pregătite sau ușurința cu care unii oameni aleg să se îmbrace aproape identic în fiecare zi. Există persoane pentru care o garderobă simplificată este o eliberare. Există însă și persoane pentru care alegerea ținutei este una dintre micile bucurii ale dimineții. De ce ar trebui ca experiența primilor să devină regula tuturor? Argumentul timpului economisit poate fi împins foarte departe. Și alegerea unei cărți ia timp. Și hotărîrea de a asculta o anumită muzică. Și încercarea de a găsi un cadou potrivit. Am putea simplifica multe activități dacă am elimina posibilitatea de a alege. Dar am pierde și ceea ce se întîmplă în timpul alegerii: comparația, curiozitatea, ezitarea, descoperirea unei preferințe și, nu în ultimul rînd, libertatea.
Nu orice minut care nu produce un rezultat măsurabil este un minut risipit. Uneori, tocmai în aceste intervale aparent neproductive ne dăm seama ce ne place și ce nu ni se potrivește. Iar pentru un adolescent, asemenea descoperiri nu sînt neapărat un detaliu periferic al educației.
Un mic atelier în fața oglinzii
Să ne imaginăm un adolescent care încearcă două tricouri, schimbă o pereche de pantaloni, adaugă un accesoriu și apoi renunță la el. Din exterior, poate părea că pierde vremea. Privit dinăuntrul experienței, gestul însemna însă altceva: adolescentul încearcă o compoziție, compară culori, proporții, texturi, caută o anumită personalitate. Bineînțeles, nu orice asemenea activitate este o creație memorabilă. Nici nu trebuie să fie. Imaginația nu se exercită numai în fața unei coli albe și nici creativitatea nu începe abia cînd cineva ne cere oficial să fim creativi. O ținută poate fi un mic colaj alcătuit din lucrurile pe care le avem. Uneori reușește, alteori nu. Învățăm că o combinație care ne plăcea ieri nu ne mai spune nimic astăzi. Descoperim că putem purta altfel o haină veche. Împrumutăm o idee și o adaptăm. Nu este nevoie să pretindem că aceste gesturi măresc, demonstrabil, un scor de creativitate pentru a le recunoaște valoarea. Ele oferă un loc concret în care putem încerca, modifica și decide.
Ne dorim elevi inventivi, capabili să facă alegeri personale. Ar fi ciudat să considerăm inutilă tocmai una dintre ocaziile cotidiene în care pot exersa asemenea alegeri.
Hainele pot exprima și ceva ce încă nu știm să formulăm foarte bine în cuvinte. Astăzi vreau să fiu discret. Astăzi am chef de culoare. Astăzi vreau să par mai sigur pe mine. Sau poate vreau, pur și simplu, să port ceva care îmi amintește de muzica pe care o ascult, de un personaj care îmi place, de un loc în care m-am simțit bine. Asemenea intenții pot părea mărunte unui adult care știe deja cine este. Pentru un adolescent care încearcă să afle, ele pot avea altă greutate.
Uneori îmbrăcăm o versiune posibilă a noastră înainte de a ști dacă ni se potrivește. Ne jucăm cu seriozitatea, cu îndrăzneala, cu discreția. Descoperim că o aparență pe care o admiram la altcineva ne face să ne simțim deghizați. Sau, dimpotrivă, că o alegere neașteptată ne dă sentimentul plăcut al recunoașterii: da, așa îmi place să fiu.
Nu toate încercările sînt elegante. Unele vor deveni fotografiile de care ne vom amuza peste douăzeci de ani. Dar și dreptul de a fi, o vreme, neinspirat face parte din libertatea de a-ți forma gustul. Nu poți cere unui om să-și descopere preferințele și, în același timp, să tratezi încercările prin care le descoperă ca pe o pierdere de vreme.
Proverbul care spune numai o parte din poveste
„Haina nu-l face pe om” ne învață să nu judecăm caracterul după aparență. Să nu confundăm un costum impecabil cu onestitatea și o haină ponosită cu lipsa de valoare. Este un îndemn moral pe care avem toate motivele să-l păstrăm. Dar proverbul nu răspunde la o altă întrebare: poate haina să schimbe felul în care omul se simte?
Cineva mi-a povestit odată că, ajuns la o serată mondenă, a avut senzația că nu era îmbrăcat „cum trebuie”. Era un om sclipitor și de succes. Cu toate acestea, în seara respectivă nu și-a mai găsit nici conversația, nici cheful de a rămîne. A plecat enervat că nu se gîndise mai atent la ținută. Nu își pierduse inteligența. Își pierduse dezinvoltura de a fi el însuși în acea împrejurare.
Există și experiența opusă, pe care probabil mulți o recunoaștem: îmbrăcăm ceva în care ne simțim bine și nu ne mai preocupă atît de mult cum sîntem priviți. Putem fi mai prezenți în conversație tocmai pentru că am încetat să ne verificăm, în minte, propria apariție. Grija pentru aspectul exterior poate avea, așadar, și o miză interioară.

Ce purtăm poate influența cum gîndim
Enclothed cognition, sau „cogniție vestimentară”, este un termen patentat în 2012 de cercetătorii Hajo Adam și Adam Galinsky de la Northwestern University. Cei doi cercetători au condus un experiment prin care au demonstrat că hainele pe care le porți pot influența direct procesele mentale, modul în care gîndești, simți și acționezi. 74 de studenţi aleşi aleatoriu au fost împărţiţi în două grupuri: primul grup a purtat halate de doctor, al doilea, halate de zugrav. Îmbrăcaţi astfel, au fost puşi să rezolve teste de atenție, să identifice mici diferenţe existente în două imagini asemănătoare. Grupul celor care au purtat halate de doctor a ieşit cîştigător, găsind mai multe diferenţe decît cei îmbrăcaţi în halate de zugrav.
Creierul a preluat calitățile simbolice ale hainei (medicii fiind atenți la detalii și riguroși) și le-a transpus în abilități reale ale purtătorului, dar numai atunci cînd haina a fost îmbrăcată cu acea etichetă mentală. Bineînțeles, nu vorbim despre o putere magică a țesăturii și nici despre o reacție identică a tuturor oamenilor, dar este o dovadă destul de concludentă pentru a pune sub semnul întrebării ideea că hainele ar fi un ambalaj fără consecințe asupra celui care le poartă.
Discuția despre haine alunecă ușor către vanitate: vrem să impresionăm, să fim admirați, să arătăm că ne permitem. Dar aceasta este doar una dintre relațiile posibile cu îmbrăcămintea. Pentru că putem alege o haină pentru plăcerea unei culori, pentru felul în care cade materialul, pentru libertatea de mișcare sau pentru o amintire. Putem să ne aranjăm chiar și într-o zi în care nu avem de impresionat pe nimeni. Există o diferență între a te privi exclusiv prin ochii altora și a-ți acorda ție însuți atenție. Iar această atenție nu are un preț obligatoriu. O haină accesibilă, un obiect găsit într-un magazin la mîna a doua, o piesă veche purtată într-o combinație nouă pot exprima mai multă personalitate decît o ținută scumpă aleasă numai pentru etichetă. Tocmai de aceea, a apăra libertatea vestimentară nu înseamnă a apăra competiția mărcilor. Poate însemna și a face loc inventivității care nu depinde de bani.
Libertatea de a alege
Consiliul Național al Elevilor i-a îndemnat pe elevi să vină la școală îmbrăcați în negru, pentru a contesta introducerea uniformei obligatorii. Doar aparent au răspuns uniformizării prin uniformizare. Căci gestul trebuie citit în altă cheie: aceeași culoare, aleasă de ei, devenea un mijloc de exprimare. Asemănarea nu le anula vocea, ci, din contra, o făcea mai puternică. Nu era doar o chestiune de culoare, era o chestiune de sens.
Alegînd o haină, o culoare, uneori alegem și felul în care vrem să intrăm în ziua respectivă. Încercăm o dispoziție, o combinație, o posibilitate de a fi noi înșine. Haina nu ne stabilește valoarea. Dar alegerea ei poate face parte din felul în care ne descoperim. Iar timpul în care un adolescent învață să spună „asta îmi place, asta mi se potrivește, așa vreau să mă prezint lumii” nu mi se pare timp pierdut. Din contra, mi se pare unul dintre cele mai importante lucruri în vremurile pe care le trăim: să-i încurajăm pe tineri să își găsească identitatea, într-o societate din ce în ce mai supusă uniformizării algoritmilor.
