● Deep Purple, SPLAT!, 2026.
● Atomic Rooster, Circle the Sun, 2026.
Toată lumea a avut colegul de facultate ori de serviciu care la petreceri încearcă să convingă pe toți cei din jur că rock-ul a început și s-a terminat cu una din trupele de pedigree clasic – ba Led Zeppelin, ba Deep Purple, poate The Rolling Stones, Yes ori Pink Floyd. De obicei se apelează la un reper al anilor ’70 cu acea nostalgie cu care se invocă monarhia sau interbelicul urban netrăite, eventual cu sprijinul legitimității date de sloganuri precum „Asculți ce vrei, dar muzica e una singură: Rock FM. Classic Rock”. Mai rar se invocă progresele tehnologice și conceptuale ale deceniilor ’80-’90, iar trupele de după 2000 nu cred că au parte de astfel de aprecieri orice ar face.
De-a lungul timpului am nimerit printre mai mulți astfel de ambasadori ai clasicismului și ai unghiurilor moarte, pe unii îi mai văd doar la ocazionalele concerte Deep Purple pe care cineva tot insistă să-i aducă la Cluj dincolo de vîrsta legală de pensionare; cu alții ne mai certăm la cîte o serată de ciorbă cu audiție muzicală în care încercăm zadarnic să punem ordine în istorie.
În ultima vreme, trupele cu pedigree clasic încearcă ele însele să readucă în atenție acele axiome autoritare cu iz de gerontocrație. Am avut în ultimul an albume de la mulți dintre cei menționați mai sus, unii urmărind o anumită priză cu modernitatea – în mai multe sensuri, de a o priza și de a spera că mai au priză la publicul modern. În cazuri extreme precum Tangerine Dream, unde vîrsta trupei o depășește pe a tuturor membrilor actuali, avem de a face cu proiecte de conservare-restaurare ținute în viață de avocați. Marele album de resurecție întîrzie să apară (ne punem speranțe în Rush), dar două materiale mi-au atras totuși atenția în ultimele luni.
Primul aparține eternilor Deep Purple care revin la Cluj cu o însuflețire inexplicabilă după pierderea lui Jon Lord, cu un album axat ostentativ pe clapele înlocuitorului său Don Airey (din aceeași generație, ex-Rainbow). Materialul energic-dansant riscă să nu fie fezabil de prezentat public, concertul poate deveni orice între un fiasco și o demonstrație de protecție și grație divină a acestor Cavaleri ai Mesei Rotunde – pe disc toată lumea pare în formă, inclusiv vocea flexibilă a lui Sir Ian Galahad, sper că nu și-a băgat Inteligența Artificială coada.
Va fi mai mult o pogorîre decît un concert, asemeni vizitelor Regelui Charles la Viscri. Personal aș fi preferat un album mai resemnat sau întors spre trecut, cum au făcut The Rolling Stones cu noul lor material preocupat de blues, dar revenirea Deep Purple reușește să intrige suficient încît să am în vedere acest concert. Mai ales că iau piesa de deschidere, „Arrogant Boy”, drept un atac la persoană.
Celălalt album de rock jurasic pe care-l găsesc interesant e al tinerilor Atomic Rooster, reveniți după 42 de absență cu chitaristul Steve Bolton ca unic membru rămas din perioada lor memorabilă, cînd în trupă se coceau tobarul din Emerson, Lake and Palmer și clăparul lui Arthur Brown.
Albumul nu încearcă vreo modernizare, conservă concepția de rock centrat pe orgă promovat de fostul lider Vincent Crane – unul dintre responsabilii pentru începuturile metalului progresiv, cu compoziții ceva mai întunecate și mai agresive decît standardul bombastic al stivelor de sintetizatoare sclipicioase din epoca respectivă. Amatorii de clape de rit vechi vor savura intensitatea și densitatea texturilor Hammond, duelul permanent între orgă și chitară, sound-ul rostogolit dezinteresat de refrene memorabile, dar care a așternut o fundație pe care s-au clădit o serie de subgenuri moderne – ceea ce azi numim doom, stoner și rock psihedelic.
Deep Purple vor concerta pe 1 octombrie la Cluj-Napoca pe BT Arena.
