Vorbeam săptămîna trecută despre faptul că în texte mai vechi formulele a lua, a purta sau a îmbrăca pe mîneci o haină indicau că respectiva piesă de îmbrăcăminte nu era pusă pur și simplu pe umeri. Unele piese ale vestimentației populare, de exemplu cojoacele, fiind purtate mai ales pe umeri și doar în cazuri extreme pe mîneci, precizarea din urmă era importantă. Sugeram că ar putea exista o legătură între aceste construcții și expresia devenită obscură a o băga pe mînecă.
E foarte probabil ca formula referitoare la modul de a purta haina să stea și la originea unei alte expresii, care a fost ignorată de dicționare, dar a circulat cu aproximativ două secole în urmă. Este vorba de expresia a lua pe mînecă, cu sensul figurat „a se apuca serios de ceva, a se implica, a pune suflet în realizarea unui lucru”. Pentru a-i pune în evidență sensul, e nevoie de cîteva citate mai ample: „La începutul secolului nostru, țara era împinsă nolens-volens la fapte de regenerare; nu putea sta locului. Oamenii de inimă au luat treaba pe mînecă; numele lor ne sînt sfinte și înscrise în inimă; acei oameni au lucrat de a aduce la îndeplinire ceea ce ideile timpului cereau” (Românul, 20.05.1888); „e de datoria tinerilor a lua pe mînecă afacerea și a lucra prin puterile lor la realizarea ei” (Românul, 22.06.1888). Cel mai des se ia pe mînecă o entitate abstractă: treaba, afacerea sau chestia („dacă am fi luat pe mînecă chestia”, Ecoul Moldovei, 1.04.1899). Luarea pe mînecă pare a fi fost un fel de asumare, un act profund pozitiv: „Ar fi de dorit ca ziaristica să ia pe mânecă acesta afacere” (Românul, 29.04.1888). Într-o traducere în foileton (a romanului Les tragédies de Paris din 1875, de Xavier de Montépin), putem compara formularea din textul original (în franceză: „il avait pris l’affaire à cœur”, adică „se implicase foarte mult”, „pusese suflet în toată povestea”) cu versiunea românească: „el luase afacerea pe mânecă” (Curierul Foaia intereselor generale, 7.09.1875).
Expresia merită să fie înregistrată și explicată și pentru că o găsim de mai multe ori în publicistica lui Eminescu, mai ales în Timpul, în polemica sa cu liberalii și cu ziarul Românul: „Ne-am fi aşteptat deci ca faptele petrecute astfel, lăudate de «Românul» și de ortaua roşie, d. Brătianu le va lua pe mînecă împreună cu întreaga lor responsabilitate şi va avea, de nu mai mult, cel puţin curajul opiniilor sale şi ale confraţilor săi nihilişti” (7.02.1879, în Opere, X); „o luăm pe mînecă cu toată Europa” (8.06.1879); „lipsa de curaj şi de opinii a guvernului, care pîn-acuma s-a acoperit totdauna cu responsabilitatea anonimă a Camerelor în loc de-a o lua singur pe mînecă” (29.06.1879); „S-o ia încalte vitejeşte pe mînecă, să-nghită pilula cu toate urmările ei şi deie pace conservatorilor, cu cari n-au nimic de-mpărţit” (vol. XI, 15.07.1880); „Ia să fim niţel mai muritori, d-le ministru prezident. Mai ia-o pe mânecă singur, mai dă la lumină adîncimile spiritului de administraţie şi de stat despre care mitologii susţin că l-ai fi având” (vol. XIII, 23.04.1882).
Expresia era folosită și de Sadoveanu, într-o scrisoare din 1902: „După liberare mă duc la București și iau pe mînecă revista!” (Gazeta literară, 15.11.1962). Uneori pare să se fi produs o contaminare între expresiile a lua pe mînecă și a băga pe mînecă, din moment ce autorul unui glosar dialectal (publicat în Analele Academiei Române, 1938-1940) explica verbul a bucladarisi prin seria sinonimică „a o încurca, a o lua pe mînecă, a nu o potrivi”. În alt text, găsim aceeași semnificație: „auzind vaca vorbind, omul o cam luă pe mînecă” (Albina, 18.04.1948).
Cred că locuțiunea pe mîneci și atestările destul de numeroase ale expresiei a lua pe mînecă ne permit să imaginăm un scenariu al schimbării semantice: în care îmbrăcatul unei haine devine o metaforă pentru asumarea unei poziții, opinii etc. – dar și, pornind de la alte contexte, pentru experiența unei emoții puternice.
Rămîne totuși tentantă și o altă explicație, prin confuzie sau abreviere, presupunînd că expresia a lua pe mînecă ar fi pornit de la cuvîntul mînec sau de la locuțiunea pe mînecate. Într-un articol publicat în 1876, G. Coșbuc explica expresia a nu avea nici în clin, nici în mînecă prin confuzia între mînec și mînecă. Poetul considera că la originea expresiei ar sta substantivul mînec, postverbal de la a mîneca – „a se scula dis-de-dimineață”, „a porni la drum dis-de-dimineață”, sensurile „pantă a dealului” și „urcuș” provenind din înțelesul inițial „zorii zilei”. Există de altfel și locuțiunea pe mînecate, „dis de dimineață”: „Şi a plecat flăcăul, alduit şi mulţumit, la drum, pe mânecate şi pe nemâncate” (Universul, 26.02.1934).
Așadar, a o lua pe mînecă însemna mai curînd a asuma o poziție, așa cum îmbraci o haină, sau a porni la deal, cu curaj, înfruntînd greutățile ascensiunii? Greu de spus: ambele explicații mi se par destul de plauzibile...
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
