Dezbaterile electorale din ultimele zile readuc în discuție mari teme ale retoricii și ne amintesc de importanța limbajului – în sine și în relație cu realitatea. Un discurs rațional, argumentat și evitînd sistematic vorbele mari și promisiunile fără acoperire se înfruntă cu un discurs predominant emoțional, în care clișeele sînt numeroase, dar rostite cu aplomb și într-un flux verbal greu de stăvilit. De altfel, un moment interesant dintr-o dezbatere recentă a fost cel în care expresia colocvială a arunca cu vorbe, folosită ca acuzație, a fost asumată imprudent de candidatul locvace. Dar excesul de patos, se știe, pune în umbră argumentele raționale și poate declanșa acțiunea mult mai ușor decît acestea.
Desigur că nu stilul de comunicare e decisiv în opțiunile alegătorilor; foarte probabil publicul se recunoaște în primul rînd în ideologii și în atitudini, ceea ce face atît de dificilă și adesea imposibilă schimbarea preferințelor. Din acest punct de vedere, conceptul de manipulare (folosit de altfel de toată lumea, de fiecare în raport cu adversarii) e înșelător. Discursul populist – al liderilor, dar și al partizanilor care comentează în spațiul online – reia generație după generație cam aceleași teme, strategii și clișee, în primul rînd generalizarea abuzivă („românii știu...”); formula actuală e inerent lirică (pe tema „eu iubesc poporul român”), dar mai ales agresivă și revendicativă. Elementele centrale ale discursului sînt ofensa („umilire”, „sclavii Europei”, „și-au bătut joc de noi”) și revanșa (adversarii fiind amenințați cu dispariția, canalul etc.). Termenii pozitivi – în primul rînd, respect – evocă o obsesie (pe care am remarcat-o adesea în ultimele decenii) a prestigiului aflat sub atac, a veșnicei suspiciuni de ofensă. Cam toate aceste elemente au apărut și în campaniile din anii trecuți, chiar dacă partidele populiste și-au schimbat numele și liderii, dar asta nu pare să deranjeze prea mult publicul partizan.
Adaptarea la public este o regulă esențială a retoricii, dar care ar trebui să se supună și unor principii etice: așadar, să nu devină pură flatare, să nu provoace contradicții în trecerea de la un destinatar la altul, fiecăruia spunîndu-i-se doar ceea ce îi convine să audă (ca în stilul retoric al candidatului „suveranist”), să nu urmărească doar atragerea irațională de partea oratorului. Scrisoarea trimisă recent pensionarilor de candidatul AUR a fost discutată mai mult din perspectiva folosirii abuzive a datelor personale. Și conținutul ei merită să fie analizat, ca exemplu de adaptare – lipsită de limite etice – la un profil standard a vîrstnicului. Interlocutorul este individualizat doar în formula de adresare („Dragă...”); în rest, este inclus într-o categorie – „voi sînteți o comoară”, „vă cer să aveți încredere în mine”. Textul reflectă stereotipul pensionarului caracterizat de frustrare și care regretă regimul comunist; scrisoarea le vorbește celor care se simt ignorați și chiar umiliți. Durata suferinței e semnificativă: „sistemul care v-a umilit timp de 35 de ani” – deci din regretabilul moment 1989! La nostalgii ceaușiste face aluzie și formularea „Voi ați construit o țară fără datorii”. O strategie mai puțin evidentă este apelul insidios la nemulțumiri personale, nu doar sociale: „V-au folosit, dar nu v-au ascultat. V-au uitat”. Emoțional, candidatul se oferă să suplinească nerecunoștința copiilor, în calitate de „fiu al acestei țări”. De altfel, cuvintele emoționale abundă în text: „cu adîncă emoție”, „profund sentiment de recunoștință”, „din inimă”, „iubesc”, „recunoștință și dragoste”. În formula emoțională intră, pe lîngă nostalgie și frustrare, nesiguranța („o lume tot mai agitată”, „vremuri neliniștite”). Desigur, nu lipsesc tema patriotică („sufletul meu de român”, „român adevărat”, „sufletul neamului”), nici autocaracterizarea („un român simplu, dar hotărît”), nici formulele religioase, nici cuvintele-cheie care evocă teme de campanie (pensii, control medical) – dar nu ele mi se par esențiale în acest text.
Retorica publică a momentul a lăsat deja cîteva urme, nu se știe cît de persistente. Competiția și angajarea multor votanți a făcut ca sintagme ale discursului populist să fie deja transformate în clișee și subiect de ironii. Tabăra democratică și pro-europeană utilizează ironic formule ca „trezit în conștiință”, „e scos din context”, „a fost marketing” sau – cu o ortografie parodică – „turu doi ânapoi”.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
