Acum vreo zece ani, într-o vară, eram pe o plajă cu niște prieteni vechi. Citeam, vorbeam, stăteam la bere. Toți ne ocupam cu scrisul și, într-o după-amiază, am rămas doar eu cu Svetlana Cârstean pe marginea mării. Habar n-am cum am ajuns să ne gîndim că am vrea să chestionăm acest topic, în continuare de actualitate: „De ce nu citesc copiii de azi?”. Într-un fel, mi se pare că e o întrebare cît se poate de necesară pentru oricine scrie în zilele noastre. Și ne-am luat rolurile de detective cît se poate de în serios, pentru că au urmat niște ani plini, în care am lucrat cu copii din București și din țară, în diverse formule. Am făcut ateliere de literatură, în care le propuneam texte clasice și contemporane, proză și poezie, le citeam fragmente, le discutam, le dezbăteam, povesteau dacă li se pare că ar avea vreo legătură cu ce știau/simțeau ei, și abia apoi treceam la scris, folosind autorii respectivi ca pretexte. În toată această perioadă am lucrat minuțios, treabă de bijutier, aș zice. Am „predat” teorie literară fără să apelăm la demonstrațiile clasice, doar ca să înțeleagă din ce „carne” e făcut un text, să-l poată desface ca pe o portocală și să conștientizeze că nu e vorba de inspirație cînd avem de-a face cu o carte adevărată, ci de o construcție, de un stil și de un sistem de gîndire. Și, în ultimă instanță, să simtă pe pielea lor că literatura nu e o sperietoare, o materie la care trebuie să iei o notă mare la capacitate, ci un alien, care pare că te cunoaște și care îți vorbește despre tine și ai tăi, mai bine decît oricine altcineva pe lumea asta. Cînd mă gîndesc la pandemie, îmi aduc aminte de atelierele făcute pe Zoom, în care lucram cu copii din diverse colțuri ale lumii. Cred că i-a ajutat să stea de vorbă cu noi despre literatură, să facă cunoștință cu personaje izolate, din epoci diferite. Maria din Italia avea marea aproape de casă, dar nu putea să ajungă la ea. Unei alte fetițe îi era cel mai dor de un leagăn, la care obișnuia să meargă des și să se dea. Deși au trecut niște ani și ei au crescut de nu i-aș mai recunoaște, „mărturiile” lor le-am păstrat intacte.
A fost un drum aventuros, nu ușor, dar am învățat extrem de mult din interacțiunile cu copiii. Și am mai înțeles și că feeling-ul lor, cînd vine vorba de un text, e incredibil de bun. Mă gîndesc uneori și că acestor discuții lungi cu cei care au trecut prin atelierele noastre le datorez curajul de mai tîrziu de a mă apuca de scris cărți pentru copii. Și de a lucra cu adulții care își doresc că scrie povești pentru acest segment de public.
Pentru că totul se transformă și experiențele te duc spre alte formule, am construit un modul de atelier intensiv, în cadrul căruia copiii scriu o poveste, iar apoi o ilustrează cu Oana Ispir. Ne dorim, așadar, să experimenteze două limbaje artistice diferite, să manufactureze o carte obiect, tocmai pentru a vedea din interior etapele care trebuie parcurse. În fiecare grupă avem parte de niște cititori înfocați. Teodor vine cu cartea în mînă și, dacă ajunge înainte, îl găsesc pe un scaun cu ochii lipiți de paginile ei. E genul de copil care îmi seamănă, doar că eu mi-am petrecut copilăria cu 40 de ani în urmă. A zice că așa ceva nu există și știu niște pesimiști care ar băga mîna în foc că ce zic acum e doar o ficțiune. Îi întreb de fiecare dată pe copii ce le place, ce păstrează din cărțile pe care le-au citit, ce-i face să nu se poată desprinde de o poveste și pe altele să le abandoneze. Ema, Sasha, Daniel, Veronica, Maria sînt același gen de copii. Vorbesc unii cu alții de parcă s-ar cunoaște de cînd lumea și nu se grăbesc niciodată cînd se termină cele două ore pe care le petrecem, timp de o săptămînă, împreună. Sînt copii despre care părinții îmi spun că nu prea au prieteni. Și nici măcar nu mă mir, mai ales că știu cu cîte personaje s-au împrietenit în călătoriile lor literare. Și, apoi, cînd pentru tine cărțile sînt cel mai bun companion de drum, nu e ușor să interacționezi cu colegii tăi care au cu totul alte interese și preocupări. Pînă la urmă, și adulții, și copiii au nevoie în relații de limbaj comun, de lucruri care să ne pasioneze și să ne intereseze, care să ne facă să ne simțim confortabil, altfel ce ne-ar putea ține împreună, cum am putea ajunge cu adevărat unii la alții?
Îi privesc cum se așază la o masă și încep să joace cărți. Sînt un mic grup compact și se simt bine împreună. Frații mai mici, care îi însoțesc pe părinți, li s-au alăturat și ei. Nu mai sînt niște singuratici, și-au găsit prieteni care le seamănă. Adulților nu le vine să creadă, dar îmi dau seama că întîlnirile acestea sînt importante și relațional vorbind. Eu mă simțeam uneori „ciudată” în liceu și, în fond, ce cititoare sau cititor nu a experimentat statutul ăsta, indiferent de vremurile în care a trăit? Ce le pot spune e că îi înțeleg și că am trecut de mai multe ori pe acolo. Am văzut cum e și la maturitate, cînd am încercat, uneori, să cred că oameni foarte diferiți ca preocupări pot construi o conexiune. Poate că unora le-a ieșit, mie doar pe durate mici. În continuare vorbesc cu prietenii mei despre cărți și filme, despre descoperiri, despre ce-am văzut și ce am aflat și ne facem unii altora recomandări.
Am fost pusă în situația de a cunoaște oameni foarte drăguți, cu care am petrecut timp, dar cu care nu aveam nimic în comun. Am făcut conversație, i-am ascultat, dar cu cît trecea mai mult timp, cu atît mă plictiseam mai tare și simțeam cum se insinuează în încăpere o singurătate sîcîitoare ca un țînțar flămînd. Cred că putem supraviețui fără multe lucruri pe care le avem. Dar atunci cînd nu mai reușești să ajungi la cei cu care vorbești aceeași „limbă” poate fi destul de dur. Material poate să-ți fie bine, să ai tot ce-ți trebuie, dar o să simți că viața ta nu e acolo. De aceea, cînd aflați că cei plecați în alte părți se întorc, deși nu le lipsea nimic acolo unde erau, să vă gîndiți că poate motivul e ăsta: o formă de izolare, de exil interior. Oricît de singuratici am fi, avem nevoie de rădăcini adevărate, reale, de cîțiva oameni cu care să rezonăm, cu care să facem un schimb real de informații care contează pentru noi.
Cînd ne luăm rămas-bun, Maria îmi spune: „Mîine vreau să-l aduc și pe fratele meu, să vadă ce pierde”. Și am păstrat cuvintele ei în cap, în drum spre casă. Cînd ne place ceva vrem să împărtășim, să povestim, să împărțim cu cei la care ținem, altfel ce trăim e prea puțin. Din aceeași dorință vine și scrisul, în fond. Viața și literatura merg umăr la umăr.
