Bunicii mei nu erau la țară, precum cei ai majorității colegilor. Locuiau, totuși, la casă, pe o stradă ce dădea spre Parcul Tineretului. Am crescut odată cu Parcul Tineretului, care mi-e, și azi, unul dintre spațiile cele mai familiare din București. Unul dintre locurile în care mă simt acasă. Nu am prins chiar perioada Cociocului, ci doar una de tranziție între cea de groapă de gunoi și cea de parc. În care era un început de parc, nu total amenejat. Dar unde te puteai totuși juca. În care existau leagăne, faimoasele (pentru mine) bărcuțe roșii din metal, cu două locuri, în care te legănai în neștire, pînă amețeai. Doar că eu nu amețeam, se pare. Mă puteam da în leagăn la infinit, pe scaun sau în picioare, ahtiată după senzația de plutire pe care o simțeam în momentele acelea. Un simulacru de zbor, într-o perioadă în care și visam că zbor.
Tot parcul era simbolul libertății și al depășirii limitelor. La început aveam interdicții în privința lui. Circulau povești horror despre răpitori de copii și agresori ai acestora, ba chiar despre crime. Lacul era în topul știrilor de speriat. Mi-e frică și acum să pomenesc ce se spunea că zace în adîncurile sale. La un moment dat, a apărut și un supraviețuitor al ororilor parcului. Un băiat puțin mai mare din vecini despre care circula zvonul că a fost răpit de cineva în parc. Mai multe amănunte nu știam, iar din gura lui nu auzisem niciodată o versiune oficială. Dar nici n-aș fi îndrăznit să-l întreb, deși într-o perioadă eram aproape prieteni. Însă el avea un soi de statut sacru, de supraviețuitor, și nu puteam îndrăzni să-l plictisesc cu întrebările mele naive de plod nu prea ieșit din curte.
Străbăteam parcul în fiecare zi, spre școală. Dar însoțită de bunicul meu, cu bascul, balonzaidul și servieta lui uriașă pe umăr. El era echipat pentru străbaterea unei asemenea lumi, plină de provocări. Avea nu doar ținuta, ci și mersul și atitudinea necesare. Mergea foarte repede, cu pas egal și alert, așa încît de-abia te puteai ține după el. Se uita înainte, dar, culmea, și pe jos, pentru că mereu găsea cîte ceva. Odată a găsit chiar un inel pe care i l-a dăruit buncii mele, un cărăbuș-broșă cu ceva chihlimbar, și un șoricel, tot broșă, pe care l-am primit eu. Altă dată a găsit un portofel plin cu mulți bani. Pe acesta l-a dus, însă, imediat la Miliție. Bunicul meu fusese inspector financiar și nu glumea în chestiuni de bani. Considera că trebuie să fii cinstit pînă la centimă, în orice. Se supăra și cînd mergeam fără bilet în autobuz, uneori. Așa că a înapoiat portofelul, chiar urgent, fără mustrări de conștiință.
Cu el, cum spuneam, nu mi-era frică să înfrunt teritoriul parcului. Și nici de domnii mai în vîrstă, exhibiționiști, de prin tufișuri, în legătură cu care mama mă prevenise precum cea a Scufiței o făcuse în ce-l privea pe lup. Ca și Scufița, mi-ar fi plăcut să cred că istoriile despre ei erau pură ficțiune. Din nefericire, mi-au ieșit în cale în realitate. Pentru că știam despre ce e vorba, cînd îi vedeam iuțeam pasul, o luam la goană chiar. În orice caz, nu mă uitam în direcția lor, îi tratam precum pe Gorgona Medusa. Asta mai tîrziu, cînd deja nu mai eram cu bunicul. Cît eram cu el, de nimic nu-mi păsa și nici un lup nu mă putea momi. Treceam ca un fulger, amîndoi, prin tot și prin toate. Depășeam cît ai clipi vechiul crematoriu și spitalul de boli de plămîni. Coboram în trombă bătrînele scări năpădite de buruieni. Ajungeam în zona centrală, de fațadă și fală, a parcului, cea cu fîntîni. După ce o străbăteam și pe aceasta, reglementar, pînă la margine, mă întîlneam cu o colegă și prietenă cu care mergeam mai departe. Pînă spre bulevardul Dimitrie Cantemir, pe unde era școala. Bunicul urca dealul înapoi, în același ritm. De fapt, nu mă mai gîndeam la el. Ștafeta fusese predată și intram trup și suflet într-o altă lume, cu poveștile, intrigile și pasiunile ei: cea a școlii generale.
Azi mă gîndesc, tot mai mult, la drumul înapoi, în singurătate, al bunicului meu.
.jpg)
