Dicționarele noastre nu înregistrează nici un sens figurat și peiorativ al substantivului catifea. Rămîne astfel fără o explicație clară apariția cuvîntului în întrebarea insinuantă a Cocoanei din schița lui Caragiale „Art. 214“ (publicată în 1901), într-un context în care rostirea sa se cerea completată cu dovezi rușinoase, de șoptit neapărat la ureche: „Apoi ai cunoscut-o dumneata pe mă-sa ce pramatie, ce catifea?”. S-ar putea presupune că în acest caz sensul insultător al lui catifea ar fi fost doar o inovație semantică ad-hoc, o deviere expresivă de la înțelesul curent, concret. Mai probabil este ca în limbajul colocvial de pe la 1900 să fi existat un uz ironic al cuvîntului, care a dispărut fără a lăsa alte urme literare, fiind cu totul ignorat de lexicografi.
Catifea – ca denumire a unui tip de material textil – este un împrumut din turcă, din kadife (cu varianta populară și învechită katife), termen care a fost preluat de limbile balcanice; în Dicționarul explicativ (DEX) e indicată și o posibilă influență a grecescului katifes. Originea cuvîntului a fost explicată de Lazăr Șăineanu, în Influența orientală asupra limbei și culturei române (1900), ca și de Emil Suciu, în Dicționarul cuvintelor românești de origine turcă (2010); forma actuală catifea apărea în acte comerciale din secolul al XVIII-lea, dar varianta mai apropiată de etimon cadifé e atestată încă din 1579. Cuvîntul este atît de bine fixat în română, încît nici măcar Laurian și Massim, adepții purismului latinizant, nu l-au exilat în Glosariul care coprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum și cele de origine înduioasă (1871), acceptîndu-l în lista principală de cuvinte, în forma catifella. Turcismul a stat la baza mai multor derivate – a catifela, catifelat, catifeliu, catifelin etc. – și s-a îmbogățit în româna populară cu un sens nou, denumind – prin forma catifea, ca și prin derivatul diminutival catifeluță – planta Viola tricolor, mai cunoscută cu denumirile pansea, panseluță sau trei-frați-pătați. Conotațiile cuvîntului de bază și ale derivatelor sale – mai ales a catifela și catifelat – sînt pozitive: catifeaua e de obicei termen de comparație pentru suprafețe cu aspect agreabil (moale, neted), ba chiar, prin extensie, pentru sunete și voci.
A existat, totuși, un uz peiorativ al cuvîntului catifea, pe care să-l fi ilustrat dialogul din schița lui Caragiale? Se pare că da: se mai găsesc, totuși, cîteva urme ale sale și în alte texte. În schița „Dom’ Paladu și casația“ a umoristului George Ranetti, catifea este mai curînd un termen colocvial de apreciere: „Să fi fost la Jurați, îi prubuliam io o listă, știi: a la fonfe, catifea de băieți!” (în volumul De inimă albastră. Dom’ Paladu, 1928). În aceeași construcție (catifea de...), specifică pentru calificări afective și chiar pentru insulte, formula apărea și în ziarul Timpul, într-o polemică cu Voința națională: „d. Dimitrie Sturdza e o «catifea» de om – zice organul marelui partid liberal” (7.03.1895). Din text se înțelege că adversarii politici îl lăudau excesiv pe șeful lor, punîndu-l în antiteză cu prim-ministrul vremii: „Apoi dacă într-adevăr Lascăr Catargiu e un om fără valoare şi d. Sturdza un bărbat de stat aşa de extraordinar, cum se explică faptul că cel dintîi a ocupat cele mai înalte demnităţi în ţară, iar cel d-al doilea n-a jucat decât un rol cu totul şters?” (ibidem). Într-adevăr, cei doi oameni politici erau comparați într-un articol publicat cu două zile în urmă în ziarul Voința națională, cu laude exagerate la adresa lui D. Sturdza, fără însă a se folosi cuvîntul catifea. Acesta era deci adăugat în Timpul, care îi marca ironic inadecvarea. Probabil că termenul oscila în limbajul colocvial între o valoare pozitivă și una marcat ironică, prin care se mima aprecierea favorabilă. Valoarea metaforică pozitivă a cuvîntului apare și în alte texte din aproximativ aceeași perioadă, de exemplu într-o povestire – „Vechilul“ – de I.I. Mironescu, într-un dialog de seducție, în care o tînară este lăudată excesiv: „Eu mă topesc după ochişorii tăi; ai nişte ochi... ca acadelele! Eşti o catifea...” (în Viața Românească, 1909).
O altă poveste este desigur cea modernă, a ipostazelor catifelei ca termen de comparație în politică sau în literatură. Pentru a o sugera, preiau un fragment dintr-o cronică a Ioanei Pârvulescu la romanul Tache de catifea al lui Ștefan Agopian: „Dacă istoria şi politica au inclus în retorica lor grăitoarea sintagmă revoluţie de catifea, de ce nu ar accepta şi critica formulări ca: roman de catifea, stil de catifea, umor de catifea?” (România literară, 1994).
Aparținînd probabil unui registru substandard, sensurile apreciative sau ironic depreciative mai vechi ale lui catifea nu au fost suficient de stabile și de răspîndite încît să se păstreze în uz sau măcar în dicționare.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
