În urma mediatizării recente a eutanasierii unei tinere din Barcelona, Noelia, sub impresia momentului am avut, în primă instanță, o reacție literară. Situația este tulburătoare pentru cei mai mulți și chiar traumatizantă pentru unii. În orice caz, este una dintre acele întîmplări care nu lasă pe nimeni indiferent. Am selectat afirmații din interviurile care i-au fost luate în ultimele luni, săptămîni, zile de viață, cînd se știa că procedura urma să fie aplicată, și le-am dispus sub forma unui poem, fără să schimb nimic la nivelul afirmației. Singura intervenție a fost integrarea propozițiilor într-o idee poetică. Am urmărit o progresie a explicației, justificării, dorinței, ultimelor gînduri ale fetei, care să creeze tensiunea literară de care e nevoie pentru a transmite un mesaj cu impact și pentru a evidenția cîteva etape ale trăirii sale interioare: a) simptomele – deprimare, durere; b) memoria traumei; c) aprehensiunea morții; d) antagonismul familial; e) reveria compensatorie; f) sentimentul nirvanic.
Un astfel de gest nu e doar ceva care închide un destin personal, ci și un mesaj public, un strigăt în fața lumii, o chestionare, mai cu seamă dacă este mediatizat intens. Interesul meu, deci, este să privesc fenomenul eutanasiei prin ochii cuiva care a decis această formulă de moarte, iar nu să vorbesc despre legalitatea, moralitatea, jurisdicția, legitimitatea morții asistate.
Iată poemul, compus strict din afirmațiile tinerei, pe care ulterior îl voi analiza pe scurt: „nu mai pot // m-am simțit mereu singură / nu m-am simțit niciodată înțeleasă / nu am chef de nimic / nici să ies, nici să mănînc, nici să fac ceva / am dureri de spate și de picioare / somnul îmi este foarte greu / nu mai pot suporta familia / nu mai pot suporta durerea / nu mai pot suporta tot ce mă chinuie în minte / după toate cele ce mi s-au întîmplat / nu am vreun obiectiv sau proiect / lumea mea a fost foarte tristă / mereu am văzut un sfîrșit foarte întunecat în fața mea // nimeni din familia mea nu este de acord // eu vreau doar să nu mai sufăr / eu vreau doar să plec în pace / vreau să mor frumoasă / întotdeauna am crezut că vreau să mor arătînd bine / voi purta cea mai frumoasă rochie a mea / și mă voi machia / doresc să fiu singură în acel moment / mama a fost prima care mi-a văzut ochii deschiși / mi-a spus că vrea să fie ultima care îi vede închiși / dar acest lucru nu va fi posibil / nu vreau pe nimeni acolo / nu vreau să mă vadă închizînd ochii // să vedem dacă pot, în sfîrșit, să mă odihnesc. // Procedura a constat / în administrarea intravenoasă / de medicamente care induc sedare profundă / și ulterior stop respirator, / concepută pentru a evita ca pacientul să experimenteze durerea.” – (Noelia, 26 martie 2026, Barcelona).
Cum înțeleg eu transformarea unei experiențe individuale a suferinței într-o mărturie ce supraviețuiește persoanei și intră în spațiul public al interpretării, unde ne privește pe toți? Întrebarea pe care o pun aici nu este dacă eutanasia e justificată moral, ci dacă Noelia are dreptul să ceară ceva, iar cerința ei să fie respectată și îndeplinită. Altfel spus, dacă unei persoane care nu cere nimic societății decît să-i permită dispariția/retragerea din viață i se poate satisface dorința fără a fi judecată și obligată să treacă prin toate filtrele etice, juridice, religioase ale lumii care nu o mai interesează, care nu a făcut mai mult ca să o salveze.
Cazul ridică o problemă mai dificilă: ce înseamnă să ascultăm strigătul unei persoane care afirmă că existența sa a devenit insuportabilă? Teza acestui eseu este că aceste fragmente de discurs real funcționează ca o fenomenologie a suferinței și a expresiei stării psihologice terminale. Nu doar dorința de a muri este evidentă, ci și lanțul de situații prin care viața personală și-a pierdut sensul, iar moartea a ajuns să fie o posibilă „odihnă”.
Există o serie de afirmații simple: „m-am simțit mereu singură”, „nu m-am simțit niciodată înțeleasă”, „nu am chef de nimic”... Aceste propoziții, prin caracterul lor direct, brutal, care le conferă tensiune și forță, descriu experiențe cotidiene care, prin acumulare, compun o imagine relevantă a crizei. O propoziție precum „lumea mea a fost foarte tristă” este esențială. Noelia nu afirmă că a avut momente de tristețe, ci că întreaga ei lume a fost tristă. Distincția este fundamentală: tristețea apare ca structură a unei vieți întregi – orizontul ei ontologic –, nu ca o stare psihologică localizată sau conjuncturală.
Din perspectivă fenomenologică, omul nu trăiește în contact direct cu o realitate neutră, pentru că fluxul fenomenelor este filtrat prin intenționalitate. În orizontul cel mai îndepărtat, aspirația de viață este forma primară a intenționalității. Omul trăiește într-o lume deja interpretată prin emoțiile, proiectele și relațiile sale. Atunci cînd aceste filtre sînt afectate de suferință persistentă, lumea însăși își modifică valoarea. De aceea, propoziția „mereu am văzut un sfîrșit foarte întunecat în fața mea” trebuie înțeleasă ca descrierea unui orizont existențial, nu ca simplă anticipare a morții. Moartea s-a insinuat ca o prezență care organizează retrospectiv întreaga experiență, nu rămîne un eveniment de final.
Cînd moartea devine relevantă
Una dintre cele mai simptomatice afirmații este: „nu am vreun obiectiv sau proiect”. Afirmația pare modestă, o simplă renunțare sau abdicare, însă atinge structura fundamentală a existenței umane. Omul trăiește orientat către/de posibilitățile proprii (Heidegger). Planurile, speranțele și proiectele constituie modul în care viața se deschide către viitor, nu sînt activități intenționale de rutină. În acest context, pierderea proiectelor nu înseamnă doar lipsa unor obiective concrete, ci retragerea definitivă din proiect. Aceasta semnalează o transformare de perspectivă: viitorul nu mai este perceput ca orizont al posibilităților. Moartea devine relevantă abia în interiorul acestui vid de sens. Textul nu descrie atît dorința de a muri, cît erodarea progresivă a motivelor pentru a continua să trăiască. Dorința de moarte, de altfel, funcționează colateral, eufemistic, pentru că sînt vizate doar efectele acesteia: eliberarea de durere, odihna.
Conflictul apare explicit în versul: „nimeni din familia mea nu este de acord”. Vedem două interpretări concurente ale aceleiași existențe. Familia privește problema din exterior, Noelia vorbește din interiorul propriei experiențe. Problema devine atunci una epistemologică înainte de a fi morală. Cine înțelege mai bine suferința? Observatorii sau persoana care o traversează? Răspunsul cred că este evident. Cititorul are acces aproape exclusiv la vocea Noeliei, iar familia apare doar indirect, reflectată în reacții punctuale. Textul nu cere aprobarea deciziei sale, ci doar ascultare fără a judeca.
Date fiind circumstanțele, unele afirmații pot să pară surprinzătoare: „vreau să mor frumoasă”, „voi purta cea mai frumoasă rochie a mea”, „și mă voi machia”. Într-un text dominat de suferință, aceste afirmații introduc tema frumuseții. La prima vedere, ele par incompatibile cu gravitatea situației, aproape frivole. Totuși, tocmai această incompatibilitate le face filosofic importante. Boala și durerea reduc adesea controlul persoanei asupra propriului corp, iar de la anumite grade ale suferinței se dezvoltă o adversitate față de corp – cauza răului, locul de desfășurare a agoniei. În acest context, alegerea modului în care dorește să se prezinte lumii poate fi interpretată ca o reafirmare a identității. Noelia nu spune doar că dorește să moară, ci și că dorește să moară într-un anumit fel. Această diferență este semnificativă, deoarece transformă moartea dintr-un eveniment obiectiv într-un context asupra căruia persoana încearcă să exercite o ultimă formă de autonomie. Frumusețea apare astfel ca expresie a demnității.
Una dintre cele mai emoționante secvențe este cea dedicată mamei: „mama a fost prima care mi-a văzut ochii deschiși”, „mi-a spus că vrea să fie ultima care îi vede închiși”. În aceste enunțuri se creează o simetrie profundă între începutul și sfîrșitul vieții. Mama este martorul originar al existenței. Cu toate acestea, Noelia refuză prezența ei: „nu vreau pe nimeni acolo”. Refuzul nu este exprimat agresiv, apare mai degrabă ca o nevoie personală. Atingem aici una dintre marile teme ale filosofiei existențiale: caracterul ireductibil personal, intim, al anumitor experiențe-limită. Nașterea poate fi asistată. Moartea poate fi observată, însă experiența propriu-zisă a trecerii rămîne inaccesibilă celorlalți. Martorul nu poate împărtăși experiența la care asistă, nu poate să spună nimic esențial despre ea. Persoana care s-a simțit neînțeleasă întreaga viață dorește să fie singură și în ultimul moment, adică neexpusă.
Ultima parte a acestei structuri poetice abandonează complet registrul personal: „El procedimiento consistió en la administración intravenosa de fármacos...”. Pentru autenticitate am păstrat limba originală și comunicatul oficial. („Procedura a constat / în administrarea intravenoasă / de medicamente care induc sedare profundă”). Intrăm brusc din universul trăirilor în universul documentului medical. Contrastul este cu atît mai violent, cu cît avem de-a face cu o explicație pur tehnică și rece, iar persoana ca atare este depersonalizată, transformată în pacient. Pacientul este un caz, o problemă de rezolvat, nu o individualitate ireductibilă. După versurile despre tristețe, familie, rochii și ochi care se închid, moartea este descrisă prin termeni tehnici. Această ruptură evidențiază diferența dintre două forme de adevăr. Există adevărul biografic al persoanei care suferă și există adevărul administrativ al instituției care consemnează evenimentul. Nici unul nu este fals, dar nici unul nu este complet, însă nici o descriere clinică nu poate releva experiența persoanei vii supuse procedurii.
Nu am gîndit textul Noelia în primul rînd ca pe un poem despre moarte, care e anticipată, iminentă, cît ca pe un document despre voce. O voce care mărturisește, se justifică și somează, dar în același timp clarifică lucrurile înainte să-și ia adio. Valoarea mărturisirii constă în faptul că preîntîmpină judecata exterioară și solicită înțelegere. Înainte de a ne întreba dacă decizia Noeliei a fost corectă sau greșită, să ascultăm modul în care ea însăși și-a înțeles existența. Prin această deplasare de la dezbatere, analiză, judecată la mărturie, eutanasia se transformă dintr-o problemă abstractă într-o întrebare profund umană: ce datorăm unei persoane care ne spune, cu propriile sale cuvinte, povestea suferinței sale și cere înțelegere în dorința ei de a se elibera?
Rămași în urma ei, stăpîni ai lumii noastre iluzorii, cred că cel mai uman mod de a răspunde este să nu o încărcăm cu vreo vină suplimentară. Visul nirvanic nu este un păcat atunci cînd viața a ajuns insuportabilă.
Vianu Mureșan (n. 1969) este scriitor, traducător și doctor în filosofie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. Ultima carte publicată: Ultimul gînd. Progresia minții spre punctul de incertitudine, Editura Eikon, 2026.
