În acest moment, la nivel mondial, eutanasia voluntară (prin doză letală administrată de medic) este permisă într-o duzină de țări, chiar în această ordine cronologică: Olanda (încă din anul 2002), Belgia (inclusiv pentru minori, în cazuri excepționale), Luxemburg, Spania, Portugalia, Canada, Columbia, Ecuador, Noua Zeelandă (drept obținut prin referendum) și Australia. Sinuciderea asistată (prin care pacientul își administrează singur doza letală prescrisă de medic) este permisă în: Elveția (încă din 1942), Germania și Italia (parțial) și SUA (doar în 11 state).
Pentru cei mai mulți oameni, viața nu este doar plăcută, ci de-a dreptul prețioasă, mai ales dacă are și un scop. Vrem să trăim pentru că avem pentru ce trăi, pentru că găsim plăcerile accesibile și disponibile corpului și minții noastre, pentru că viața, în complexitatea și cu ofertele ei irezistibile (dragostea și familia, artele și sporturile, natura și călătoriile), este atractivă, interesantă, creativă, stimulatoare și plină de recompense. De cele mai multe ori, avem visuri, idealuri, pasiuni, țeluri, datorii care ne fac de-a dreptul fericiți sau, cel puțin, dornici să mergem mai departe în ciuda neplăcerilor, eșecurilor, durerilor, suferințelor.
Dar dacă, dintr-un motiv sau altul, de la un moment încolo, nimic din toate acestea nu ne mai este accesibil? Dacă încetăm să trăim, oare merită, oare merităm să continuăm doar să existăm? Dacă tot avem o viață finită, merităm noi o moarte prelungă și dureroasă, indecentă, lipsită de demnitate, petrecută în groază sau inconștiență? Pentru o persoană care și-a pierdut identitatea și conștiința de sine, ce rost ar mai avea ca trupul să-i fie ținut în viață? Dacă avem dreptul de a ne căuta fericirea în viață, de ce n-am avea dreptul de a ne alege și sfîrșitul căutării?
Demența și/sau dizabilitatea fizică, pe de o parte, și traumele psihice, pe de altă parte, sînt forme diferite, dar comparabile și, din păcate, compatibile de suferință. Pentru o persoană care și-a pierdut iremediabil dorința de a trăi (dovadă un șir nesfîrșit de tentative de sinucidere motivate obiectiv prin traume psihice nerezolvabile), ce rost ar mai avea să continue cu o viață mizeră, permanent martoră a propriei intolerabile suferințe?
Dintre toate argumentele împotriva eutanasiei voluntare și a sinuciderii asistate, cel mai important rămîne cel denumită „slippery slope” (panta alunecoasă), conform căruia, odată ce li se permite doctorilor să ofere pacienților medicație letală, nu va mai putea fi limitată moartea celor care-și doresc să moară. Printre cei mai vocali susținători sînt gînditorii romano-catolici. Cu toate astea, Declarația cu privire la eutanasie din 1980 a Vaticanului reafirma părerea Papei Pius al XII-lea care, în 1957, a răspuns afirmativ unui grup de doctori care l-au întrebat dacă e permisă administrarea unor narcotice împotriva durerii chiar cu riscul ca medicația să scurteze viața pacientului. (În termenii eticii, aceasta este denumită „doctrina dublului efect”: dacă o acțiune poate avea două efecte, unul bun și unul rău, este permisă numai dacă efectul bun este intenționat, iar cel rău este doar consecința nedorită a obținerii efectului bun.)
Ce nu se ia în considerare de către instituțiile religioase este dorința pacientului ca viața să-i fie scurtată la cerere, de vreme ce dreptul asupra vieții oricui aparține exclusiv lui Dumnezeu. Practic, în termeni creștini, Dumnezeu are dreptul exclusiv nu doar asupra vieții tale, dar și asupra duratei, intensității și naturii suferinței de dinaintea morții tale. Prin voia Domnului, omul este privat de putere de decizie asupra propriei morți. Însă prin voia statelor enumerate mai sus, omul are dreptul să-și administreze propria moarte – în numele demnității, ultima noastră posesie cît mai sîntem încă în viață.
