A venit vara, fac aici un scurt inventar al gusturilor, al aromelor ei de care de fiecare mi-e dor în alte anotimpuri și pe care, pe vremuri, le așteptam un an întreg.
● Roșii cu brînză. Dar nu roșiile de acum care încă nu au prins gustul verii. Roșiile de la final de iunie, de pe la mijlocul lui iulie, chiar și cele din august. Roșiile grele și coapte care aproape că se sfarmă atunci cînd le tai, iar zeama aia se scurge din ele în castron, poți să întinzi în ea un miez de pîine sau să o sorbi pur și simplu. Roșiile pîrguite și dulci care la un moment dat dispăruseră din piețe, dar acum, datorită unor „păstrători de semnințe” pe care i-am și cunoscut, de prin Buzău, din satul Hetiur sau de aiurea, au revenit. Roșiile „inimă de bou” care cîntăresc o jumătate de kilogram, dar și soiurile mai noi, colorate, roșii galbene, violacee, chiar și negre, mici și tari, din care muști ca dintr-un fruct, căci, de fapt, fructe sînt ele. Roșiile, în cea mai simplă combinție posibilă – cu ulei, orice fel de ulei, dar cel mai bun e cel de măsline, și cu o telemea de oaie veche de pe la Jina, din aia un pic iute, rasă din belșug pe deasupra. Neapărat, o pîine bună, dar merge și fără.
● Berea. Am fost o mare băutoare de bere, din păcate nu mai sînt. Dar am nostalgia tuturor berilor pe care le-am băut în toiul verii. E anotimpul în care, atunci cînd ți-e sete, nu te mai gîndești la apă, te gîndești la o halbă rece, cu spuma aia regulamentară de două degete, prin anii ’90 cred că puneau detergent de vase în ea. Setea de bere e una aparte, e o poftă, o stare – stai și gîlgîi, apoi rîzi ca prostul și vorbești cu prietenii. E deja o reuniune. Orice bere e bună, orice lager cinstit și de cursă lungă, orice bere cehească cu un gust amărui impecabil, dar merge și un IPA, mai versatil, uneori cu gust fructat. Vara, berea e cea care face nopțile lungi, memorabile, te transportă pînă spre dimineață.
● Salata de vinete. Doar atunci cînd apar vinetele adevărate, „de cîmp”, nu cele de solar. Vinete dulci și fără sîmburi pe care le coci afară, pe plită. În copilăria mea, la Cluj, prin august, atunci cînd apăreau în piață vinetele, în toate scările de bloc din cartierul Gheorgheni mirosea a vinete coapte care anticipau feliile groase de pîine bună, ardelenească, unse din belșug cu salată de vinete, de la cină. Salată de vinete simplă, doar cu ceapă din belșug, tăiată solzișori, fără maioneză sau alte brizbizuri. Uneori, cu felii de roșie. Salata asta de vinete se prelungește pînă în toamnă, iar în octombrie apare o altă minunăție – zacusca.
● Căpșuni, cireșe, caise, piersici. Exact în acestă ordine. Fructe care se coc în sezonul lor, nu se recoltează forțat, nu se aduc de prin alte părți. Nu e nici o urmă de naționalism aici, dar cred că e sănătos să mănînci fructele atunci cînd e vremea lor. Cu căpșunile nu mă mai împac, sînt dulci, dar nu mai au aroma aia de căpșună, s-a uitat la mine urît o precupeață din Obor cînd i-am zis „N-are parfum!”. „Păi și ce, nu-i dulce?” „Ba da, e dulce de parcă ați fi injectat în ea niște zahăr!” Însă cireșele nu se pot grăbi, iar mai nou am descoperit culmea rafinamentului în materie de cireșe – cireșe mici, negre și amare, aș mînca la nesfîrșit. Apoi, vin caisele, de multe ori tot fără gust, oare ce le fac? Mi-amintesc că odată, prin anii ’90, am plecat cu mașina spre Tulcea și, pe drumul nostru prin Dobrogea, am găsit pomi pe marginea șoselei care gemeau de fructe, nu le culegea nimeni. Galbene, cu pete roșiatice, de parcă ar fi fost sărutate de soare. Ne-am îndopat cu caise pe gratis. Nici piersicile nu mai au zeama aia dulce și aromată care îți curge pe bărbie, la mare, pe cearceaf, e momentul tău răcoritor de pe plajă, sînt mai bune ca o înghețată, iar sîmburele îl îngropi adînc în nisip, știi că nu va crește de acolo nici un piersic. Ar mai fi și frăguțele – doar în iulie și cel mai bine e să ți le culegi singur.
● Bragă și șuberek. Am descoperit combinația asta în piață la Mangalia și nu cred că există un prînz mai consistent și mai răcoritor în același timp. Șuberek-ul cald, mustind de carne, și braga dulce, acidulată și rece. Combinația plăcută sărat și condimentat cu dulce. Braga asta merge și cu gogoși, langoși, dar șuberek-ul e ceva aparte, nu înțeleg de ce nu se găsește decît în anumite locuri, pentru cunoscători.
● Fasolea verde scăzută, cu roșii și cu usturoi. O mai fac și eu uneori, dar nu-mi iese întotdeauna, pentru că nu știu să-mi aleg fasolea din piață, uneori o nimeresc pe cea ațoasă și se duce naibii toată mîncarea. Fasolea verde trebuie să fie fragedă, foarte fragedă, să se topească în gură, să mai simți și gustul ăla de roșie de vară și usturoiul care e esențial. Tecile care se îmbibă cu sos de roșii și cu usturoi, o mîncare atît de simplă și care exprimă atît de bine vara.
● Șpriț de vară. Ei bine, oi fi renunțat eu la bere, dar aici încă sînt campioană. Dacă nu ar fi existat șprițul, probabil că l-aș fi inventat. Păhăruțul de vin brumat umplut pînă la refuz cu apă minerală, dar de preferat cu sifon, trebuie să știi bine distanța de la care să torni ca să împrăștie exact în nasul tău bule fanteziste în momentul în care duci paharul la gură, iar bulele alea ușor alcoolizate să-ți vină înapoi pe nas și să te facă să strănuți de plăcere. Da, a face un șpriț bun e deja o știință.
● Pandișpan cu vișine sau cu orice. E prăjitura cu fructe din fiecare vară. Varianta clasică e cea cu vișine, doar să ai grijă ca vișinele să nu se ducă prea la străfund. E un fel de chec în care fructele sînt un bonus al verii, se poate face cu caise, cu piersici, cu căpșuni, cu orice. Se coace într-o tavă la cuptor, se taie în pătrate egale și se pudrează cu zahăr. Bunică-mea de la Cluj o făcea de două ori pe săptămînă cu ce fructe avea prin casă, se epuiza caldă în zece minute. O prăjitură fără pretenții care se împărțea în tren cu colegii de compartiment. Cîștigai cu ea bunăvoința celorlalți.
● Midiile sau scoicile bulgărești. Asta e tradiție mai nouă, dar mai nou nu mai concep vară fără să mănînc scoici, fie ele în Bulgaria, în Croația, în Franța sau aiurea. Scoicile au gust de mare și de vacanță. În Bulgaria ar fi cel mai aproape, dar am comandat scoici oriunde am fost la mare, iar cele mai bune le-am mîncat la Split, în Croația, la un mic restaurant familial. Totuși, cele bulgărești, cele mai simple, fără vin, smîntînă și usturoi, proaspăt culese din fermele lor de midii, doar cu un sos format din ele însele și niște tije de țelină, poate un pic de ceapă, să le simți gustul că doar vin din mare, să le mănînci tacticos sorbindu-le din cochilie în timp ce te uiți la mare, de la vreo terasă... mie asta cel puțin mi se pare chintesența verii.
● Înghețata. Îmi amintesc că în copilărie, de cum venea vara, dădeam iama la chioșcurile cu înghețată și așteptam ca apa aia plină de ace înghețate, cu arome vagi de cacao sau de vanilie, să se scurgă în cornet. Înghețata era o bucurie a verii atunci. Acum înghețata perfectă și comercială se găsește oriunde pe tot parcursul anului. Nu mai e nevoie să așteptăm pînă vara ca să apară tonetele. E o demitizare a acestui „produs” de vară, asta e. Cea mai bună înghețată am mîncat-o totuși la Roma și mi-a curs pe geantă, pe troller, pentru că eram în întîrziere, trebuia să ajung la aeroport și îmi amintisem că nu mîncasem nici măcar o înghețată italiană.
● Lubenița sau pepenele verde. Și aici e o discuție, pentru că acum poți mînca lubeniță oricînd, iar lubenița copilăriei mele era doar cea din august, cînd se umpleau piețele de grămezi uriașe de pepeni. Unii crăpau de copți ce erau, iar miezul ăla roșu și sîmburii se scurgeau pe asfalt. Toată lumea se înghesuia la lubenițe, nu exista seară fără să se taie în familie un pepene rotunjor, să se împartă în felii egale, se mînca cu brînză, cu mămăligă, cu orice, era o cină de vară. După care cojile ajungeau la ghenele de pe lîngă blocuri unde se adunau roiuri de muște.
