Ce văd fundamentaliștii creștini în Trump?

Acum, cînd Donald Trump e candidatul prezidențial prezumtiv al Partidului Republican, e momentul potrivit pentru a aduce în discuție o sursă de stupefacție care există încă de la apariția sa pe scena politică: cum de pot fi creștinii fundamentaliști ai Americii atît de entuziasmați de un politician cu desăvîrșire necreștin?

Acest paradox aparent își are rădăcinile în însuși fundamentalismul creștin; în miezul său se află un cod special care generează sens și care le permite credincioșilor să vadă și să audă ceea ce alții nu pot vedea și auzi.

Să luăm cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Matei: „Dar fericiţi sînt ochii voștri că văd şi urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă că mulți prooroci şi drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziți voi, şi n-au auzit” (13:16-17). Semnificația acestor cuvinte nu poate fi descifrată corect decît de către credincioși. Semnele profetice chiar pot să apară pentru cei care văd prin prisma credinței. Cei slab înzestrați vor vedea, pesemne, ceva complet diferit sau poate că nu vor vedea nimic.

E ca în cazul siluetelor pe care le vedem în Peisaj cu căderea lui Icar, pictura atribuită multă vreme lui Pieter Breugel. Tocmai s-a petrecut ceva miraculos: Icar și-a făurit aripi din ceară care i-au îngăduit să se ridice la cer, dar zborul său și căderea dezastruoasă (după ce a zburat prea aproape de soare) nu stîrnesc decît un freamăt mărunt în cotidianul omenesc al personajelor din tablou. Plugarul ară mai departe. Ciobanul moțăie (în vreme ce oile sale se îndreaptă spre mare). În depărtare, o corabie plutește nestingherită pe lîngă un tînăr care se îneacă aproape de prora ei. După cum scrie W.H. Auden în „Musée des Beaux Arts”, indiferent dacă e vorba de o moarte tragică sau de o naștere miraculoasă, „everything turns away” („tot și toate se întorc în cealaltă parte”). Asta se întîmplă și cu cei ai căror ochi nu văd: ei plutesc nestingheriți mai departe.

Dacă privești și gîndești în afara codului hermeneutic al fundamentalismului creștin, ți se va ierta, poate, faptul că îl vezi pe Trump ca pe un om fără scrupule, întru totul centrat pe sine, dornic doar să-și amplifice puterea, bogăția și plăcerile carnale. Ceea ce nu-ți permite să vezi propria orbire spirituală este modul în care Sfîntul Duh îl folosește – canalizînd puterea pe care o are „taina fărădelegii”, după cum o numește Epistola a doua către Tesaloniceni (2:7) – pentru a împiedica venirea răului ultim sau pentru a înfăptui ceva incomensurabil mai mare: eshaton-ul (sfîrșitul istoriei) – revenirea lui Mesia pe Pămînt.

În acest context, ceea ce contează nu e adevărul faptic al naturii păcătoase a lui Trump, ci mai degrabă adevărul superior, potrivit căruia forțele spirituale acționează prin intermediul său – „imanentizînd eshaton-ul”, în formularea lui Eric Voegelin, filozoful politic din secolul al XX-lea –, făcînd din Trump un instrument divin menit să-l oprească pe antihrist și să înfăptuiască, la o adică, paradisul pe pămînt. Potrivit acestei convingeri creștine fundamentaliste, chiar și faptul că Trump utilizează mijloace politice totalitare poate fi justificat, dacă pentru a distruge răul ultim sau pentru a aduce binele suprem e nevoie de acest lucru.

Înțelegerea acestui cadru teologic ne ajută să realizăm zădărnicia luptei împotriva politicilor „post-adevăr”. Utilizarea dezinformării pentru a semăna confuzie, cinism și disperare cu privire la capacitatea noastră de a discerne între adevărat și fals e, evident, o trăsătură binecunoscută a totalitarismului.

Democrațiile liberale nu pot supraviețui multă vreme fără o infrastructură instituțională protejată legal, care să garanteze o exercitare rațională a libertății de expresie. Or, exact asta nu înțeleg puriștii libertății de expresie atunci cînd folosesc doctrina Primului amendament pentru a justifica atacurile iliberale asupra procesului electoral. Scopul unor astfel de atacuri sau „anti-speech acts” [acțiuni intenționate, motivate politic-electoral, de inducere în eroare prin distorsionarea și subminarea discursului liber și a comunicării – n. trad.] este de a bloca dezbaterea, de a semăna confuzie și neîncredere, prin propagarea de informații în mod demonstrabil false, pe care alții – se dorește sau se presupune cu temei – se vor baza. Iar a trage foloase de pe urma neadevărului constituie o fraudă împotriva publicului.

Cu toate acestea, cei care se opun lui Trump și susținătorilor săi iliberali nu vor izbîndi dacă își închipuie că provocarea politică pe care o au în față e de a asigura, pur și simplu, triumful adevărului faptic asupra minciunilor intenționate. Adevărata provocare e mai profundă de atît. Ea vizează însăși substanța democrației liberale, și e o prioritate pe care fondatorii republicii americane au considerat-o atît de urgentă, încît au făcut din ea subiectul primelor cuvinte ale Primului amendament: „Congresul nu va elabora legi în vederea oficializării vreunei religii”.

Cînd Tom Parker, judecătorul președinte al statului Alabama, s-a exprimat recent în favoarea unei decizii a Curții, potrivit căreia embrionii umani „nu pot fi nimiciți în mod nedrept fără a atrage furia dumnezeiască, ce vede în distrugerea imaginii Sale un afront adus Lui însuși”, el și Curtea au îngrădit în mod vădit clauza anti-oficializare a Primului amendament. Faptul că aderenții naționalismului creștin își doresc cu atîta insolență fuzionarea identității creștine și a celei americane e o mărturie a gradului ridicat de propagare – pe plan cultural, politic și juridic – a ascensiunii lui Trump.

Primul amendament protejează simultan libertatea de exprimare și libertatea religioasă, deoarece autorii săi au înțeles că aceste valori sînt conectate. Dacă funcționarii statului urmăresc să-și justifice exercitarea puterii pe baza propriei lor confesiuni particulare, nici un fapt sau argument – oricît de elocvent formulat, de logic gîndit sau de convingător empiric – nu va fi suficient pentru a i se opune. Adeptul autohton al „codului” credinței sau străinul – fiecare va fi orb și surd față de celălalt.

Cu mai bine de cincizeci de ani în urmă, Curtea Supremă a SUA descria „valorile centrale” protejate de Primul amendament ca fiind dreptul fiecărui individ de a participa rațional (ca vorbitor sau ca ascultător) la o „dezbatere liberă și nestingherită despre chestiuni de importanță publică”. Cînd acest drept devine un privilegiu codificat religios, democrația liberală se prăbușește, precum Icar, în mare.

Vor realiza oare ceea ce se întîmplă și vor acționa suficient de mulți americani înainte ca tragedia să se petreacă? Răspunsul depinde de existența unui consens național care continuă să considere pluralismul și toleranța ca fiind apanaje esențiale ale libertății și egalității pentru toți.

Richard K. Sherwin, profesor emerit de Drept la New York Law School, e autorul volumului When Law Goes Pop: The Vanishing Line between Law and Popular Culture (University of Chicago Press, 2000).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate-org

traducere de Matei PLEŞU