Ceaușescu descoperă yoga

Majoritatea oamenilor pe care îi cunosc caută ceva. 

Unii citesc obsesiv, alții beau sau se înscriu la competiții Iron Man. Unii, mai timizi sau mai generoși, s-au apucat de sporturi de echipă și își caută salvarea în meciuri de handbal. Alții călătoresc pînă la capătul Pămîntului sperînd în secret că au dreptate ciudații ăia care cred că trăim pe o planetă ca o clătită. Cu toții ar vrea să știe ce e „dincolo”. Cine știe, poate dacă văd unde se duc, înțeleg și de unde au venit și dintr-o dată totul are sens. Dintr-o dată, totul se revelează logic, istoria devine firească și viitorul previzibil. 

Și așa ar putea frica să dispară. Teama de ce o să fie, regretul pentru ce ar fi putut fi. Adio, manuale de fizică ce sugerează realități paralele. Cînd îți găsești sensul, se instalează serenitatea care, după lungi căutări, i-a fost accesibilă  lui Gautama Siddhartha acum vreo 2.500 de ani. Au mai fost cîțiva după el care au pretins că au găsit-o, dar pe măsură ce timpul a trecut, mai toți comercianții de mîntuire (căci ce e mîntuirea dacă nu pace?) au sfîrșit prin a negocia sînge și durere. Și cu cît am fost mai mulți, cu atît mai îndîrjiți am fost. Cu cît am fost mai mulți, durerea s-a multiplicat și ea. Ba chiar – maimuțe crude și creative cum sîntem – am găsit noi și noi metode de a exploata încrederea, de a otrăvi căutarea și de a-i pedepsi pe cei care văd alte stele cînd ridică fruntea din pămînt. 

Lista profitorilor e gigantică. Cruciați, mongoli curioși, coloniști expansioniști musulmani, conchistadori, japonezi nervoși, imperii trecătoare europene, ruși veniți din cine știe ce stepă. Alegeți, că aveți de unde. Toți au au împlîntat adînc sabia civilizației în numele salvării. Toți, cu dumnezeii lor cu tot, au suferit de complexe de superioritate. În funcție de ideologie sau de respectul de sine, ne uităm în spate cu rușine sau mîndrie, dar cu greu ne poate convinge cineva chiar și azi că nu sîntem un pic superiori vecinului. Capra noastră behăie mai melodios. 

Ne mințim cînd credem că toate astea aparțin trecutului. Sigur, talibanii încremeniți în timp sînt un fel de material didactic pentru ceea ce erau unele dintre rudele noastre cărora le putem încă identifica uneori mormintele. Dar noi, noi sîntem altfel. Așa ne tot spunem ca să putem dormi liniștiți. Ne autoconvingem laș că noi nu sîntem ca aceia din trecut, uitînd că ne-am născut în cel mai sîngeros secol din istoria umanității. Unul în care religii laice cum au fost nazismul și comunismul ne-au salvat cu atîta sălbăticie, că statisticienii nu se pun nici azi de acord asupra numărului de mîntuiți. 

Ce s-a schimbat totuși în prezent în cele mai multe dintre locuri este că ne-am cam atomizat. E mai greu un pic zilele astea să strîngi tribul și să pornești la război cu tribul vecin. Asta pentru că, tot căutîndu-și rostul, oamenii nu mai au răbdare. Dacă nu livrezi mîntuirea repede, pleacă la dumnezeul vecin. 

Așa că s-a umplut pămîntul de dumnezei cu nanism. Zei mici, de unică folosință. Cîntăreți, sportivi, bucătărese, stand-up comedians și tot felul de guru veniți din beznă croșetează credințe și „narațiuni” ca să ne ia banii pe bilete și să ne vîndă înapoi propriul suflet ambalat în staniol. 

Și nu, nu sîntem cu toții naivi, tembeli sau inconștienți. Dar căutăm. 

Și cînd cauți îți mai încerci norocul. Dacă n-ar fi așa, n-ar exista păcănele. Și nici sport sau orice altceva care promite o răsplată la finalul unui concurs de împrejurări pe care numai călătorii în timp îl pot ghici. 

Așa că nu vă supărați prea tare pe cei care găsesc salvarea în cîte un guru de sinteză. Unul care amestecă creștinismul cu new age, bezna cu lumina și Gaza cu gazul. Și ei caută. Că l-au găsit pe ăsta e regretabil, dar nici nu le-ați oferit altceva. Le-ați promis și nu ați livrat. Ați livrat și nu i-ați convins. E irelevant pînă la urmă motivul, dar ei nu mai vor, temporar, să meargă pe drumul vostru. 

Nu vă supărați prea tare pentru că nici voi nu vreți pe drumul lor. Fricile lor vă par ridicole, bolile lor stînjenitoare, iar obiectivele lor absolut intolerabile. 

Sîntem într-un impas. 

De vreo cîteva zile încerc să îi dau o definiție lui Călin Georgescu și nu reușesc. E naționalist care cumpără repetat case prin Austria și îmi place să cred că Avram Iancu i-ar da o palmă după ceafă. E tehnofob, dar folosește TikTok ca un swiftie cu grad de general în armata lui Taylor. Mimează un fel de sobrietate bățoasă cu un umor involuntar absolut irezistibil. Luptă cu „elitele globale”, dar a lucrat prin birouri cu sigla Națiunilor Unite la intrare. 

Apare prin poze cu academicieni și politicieni care nu par deranjați de gîndul că se asociază cu unul care crede că aselenizarea e manipulare. Un domn care afirmă fără să clipească că Blaga e interzis, deși îl poate găsi pe bancnote sau în manuale. 

Uneori le mai nimerește. Dar se întîmplă asta doar cînd emite banalități în pauzele dintre două afirmații stupefiante.  

Alteori e complet impenetrabil: „România este centrul energetic al codurilor sacre ale planetei”, „Nu știm ce este apa. H₂O nu înseamnă nimic”. Și tot așa…

Nu știu dacă ați apucat să auziți sau v-a povestit cineva legendele urbane despre faptele de vitejie industrial-SF ale lui Ceaușescu. Rudimentarului președinte al României de acum 35 de ani i se atribuiau tot felul de merite ciudate (ex.: avea un laser gigantic cu care speria rușii) și în baza lor căpătase un fel de aură mistică. O dublă personalitate care ajuta la refuzul evidenței că România era condusă de un Goblin meschin, megaloman și limitat intelectual.

Ei bine, de cîte ori îl ascult pe Călin Georgescu am în față imaginea unui Ceaușescu întors printre noi după ce a descoperit yoga și rețelele sociale.