Conform unui sondaj recent, 58% din români cred că regimul comunist a fost „mai degrabă un lucru bun”. 48,4% cred că se trăia mai bine în comunism decît acum, 65,1% – că era mai puțină corupție, 58,7% – că instituțiile statului erau mai eficiente. Iar 85,1% sînt de părere că mîncarea era mai sănătoasă. Tocmai am terminat de scris a treia mea carte despre comunism, care are, printre altele, și un rol educativ, căci este despre un comunism „domestic” și pe înțelesul copiilor de astăzi. Mă gîndesc că dacă astfel de cărți vor ajunge în școli unde nu se vorbește mai deloc despre regimul comunist, generațiile următoare vor percepe lucrurile altfel.
În mijlocul Capitalei se află un cartier nou care se numește Centrul Civic. Mama mi-a povestit că, pentru a-l construi, comuniștii au demolat multe case vechi, au intrat pur și simplu în ele cu buldozerele fără să le pese, transformîndu-le în grămezi de moloz, după care au mutat oamenii care locuiau acolo de-o viață întreagă te miri unde, la marginea orașului. Au dărîmat chiar și biserici, pe unele le-au mutat pe niște șine în spatele blocurilor celor noi, iar pe locul lor au turnat asfalt. Acum în Centrul Civic nu mai crește nimic, nici un copac, nici o floare, dar cartierul arată nou și curat de parcă e scos din cutie.
– Au distrus un oraș întreg, a spus mama. Dar tu nu trebuie să știi asta.
– Nu știu.
Mie îmi place Centrul Civic – casele cele vechi au fost înlocuite de blocuri albe și elegante, ca niște vapoare gata să navigheze pe mare, doar că nu e nici o mare pe aici, doar un rîu mic și murdar, în schimb sînt o puzderie de pescăruși care țipă pe limba lor, nimeni nu știe de unde vin. Există și un bulevard larg, cu fîntîni arteziene, iar în capătul lui se va construi cea mai mare casă din lume, Casa Poporului. Încă nu e gata, dar se înalță pe zi ce trece, acolo e un șantier uriaș, plin de macarale și schele, muncitorii muncesc fără oprire. În Casa Poporului vor locui tovărășul Nicolae Ceaușescu cu tovarășa Elena Ceaușescu și cu copiii lor, dar pentru că e atît de mare, cred o să încapă acolo și poporul.
Odată, în iarna din clasa a III-a, pionierii din școala noastră au fost convocați la o acțiune importantă pe care cu siguranță puteam să o consemnez în caietul meu de comandantă de detașament – să participăm la o filmare pentru emisiunea duminicală Lumea copiilor. De cînd îmi doream să mă văd la televizor! Mai ales că Lumea copiilor era un fel de revista Cutezătorii filmată, adică tot cu pioneri fruntași care recită poezii și cîntă cîntece patriotice, care fac fapte bune, luptă pentru pace și plantează puieți.
Ne-au chemat la ora opt dimineața și, cu toate că afară erau 0 grade și apa din bălți înghețase, ne-au zis să venim doar în uniformă, adică fără palton, căciulă sau mănuși.
– Eu îți pun un pulovăr gros pe sub cămașa de pionier..., mi-a zis mama, în timp ce mă îmbrăca pentru acțiune. Asta mai lipsește acum, să faci pneumonie!
– Mamă, nu vreau pulovăr, o să arăt umflată ca un balon la televizor! am urlat eu, apoi am început să plîng.
Dar mama a țipat la mine, doar n-o să îmbolnăvesc pentru pro-pa-gan-da lor de căcat, și m-a obligat să port pulovărul din lînă tricotat de mama mare.
M-am uitat în oglindă și am văzut o pionieră bosumflată și rotundă de parcă înghițise o minge, abia dacă puteam să-mi mai ridic brațele de grele ce erau, mă simțeam ca un urs mare de pluș. Iar în mîini, mama mi-a îndesat niște mănuși din acelea călduroase cu un singur deget.
– Mamă, dar nu avem voie cu mănuși! am urlat eu din nou.
Acum semănam un explorator obez la Polul Nord și, categoric, nu asta era ideea. Trebuia să arătăm decent, ca niște pionieri fruntași.
Dar cînd am ieșit din casă, mi-am dat seama că mama avea totuși dreptate – era atît de frig încît îmi înghețau pînă și lacrimile de pe obraji pentru că am continuat să plîng pe drum – cum o să mă prezint în halul ăsta la emisiunea Lumea copiilor?
Cînd am ajuns în Centrul Civic, am întîlnit sute de pionieri de la toate școlile din oraș. Arătau la fel ca mine – înfofoliți bine de mamele lor, fetele aveau pantaloni de trening pe sub fustele plisate, unii băieți purtau chiar căciuli din acelea cu urechi, legate cu șnur sub bărbie, și la toți începuseră să le curgă mucii de frig. M-am mai liniștit.
Dar tovarășilor de la televiziune nu părea să le pese prea mult, ne-au încolonat și ne-au repartizat în mai multe sectoare, în jurul fîntînilor arteziene de pe bulevard, din care, culmea, țîșnea apă de parcă am fi fost în miezul verii. Nu le văzusem niciodată pînă atunci să funcționeze, pentru că în tot orașul se făcea economie la apă, uneori se oprea de tot zile în șir. Acum bazinele de marmură erau pline de apă care, din cauza gerului, se transforma aproape instantaneu în „țurțuri cristalini”, ca în compunerile mele de la limba română. Era oarecum frumos.
– Copii, vă e frig, nu-i așa? ne-a întrebat o tovarășă care părea foarte sportivă, îmbrăcată doar într-un trening, după care ne-a împărțit niște stegulețe – unul tricolor și altul roșu, al Partidului. Hai să ne încălzim împreună! Mens sana in corpore sano, adică sportul înseamnă tinerețe și sănătate. Trebuie doar să repetați mișcările după mine! Unu, doi, trei patru... mîinile sus, coroniță deasupra capului, reveniți și iar unu, doi, trei, patru.
M-am prins destul de repede că asta era tot ce trebuia să facem pentru filmare – să repetăm la nesfîrșit mișcările pe care ni le arătau tovarășele sportive, fiindcă erau mai multe, sute și sute de pionieri făceau aceleași mișcări, în același ritm, fluturînd stegulețele. Iar niște tovarăși ne filmau din toate direcțiile – dintr-o parte, de sus, de jos, chiar și din elicopter sau de pe o macara specială. La un moment dat nu-mi mai simțeam mîinile, iar picioarele erau înghețate bocnă pentru că pe astea, din păcate, nu le mișcam deloc.
– Unu, doi, trei, mîinile sus! ne strigau tovarășele sportive prin megafoane, cocoțate pe niște platforme. Zîmbim, copii! Ne mișcăm cu voie bună! Aducem prinosul de recunoștință!
Uneori făceam pauze și ne înghesuiam cu toții în niște corturi militare, montate special pentru noi, unde era, de altfel, la fel de frig ca afară. Dar primeam ceai fierbinte în niște căni de tablă, iar ceaiul ăla era tare bun și dulce, simțeam cum mi se dezmorțesc mîinile și picioarele. Mai primeam și cîte o ciocolată „Pitic” ca să ne dea energie pentru filmare. Tot în cort am văzut Balerinele, care aveau momentul lor special în emisiune – erau niște fete mai mari, adolescente, slăbuțe și grațioase, îmbrăcate în rochițe de voal și încălțate cu cipici cu poante. Păreau atît de fragile, ca niște bibelouri gata să se spargă, iar pielea lor albă era aproape transparentă de la frig.
– Și din nou unu, doi, trei, patru, revenim! Fluturăm stegulețele. Hai, mai multă energie, copii!
Cu pulovărul cel gros tricotat de mama-mare pentru care îi eram recunoscătoare Mamei, mă simțeam în continuare ca un balon gata să se desprindă de la pămînt și să-și ia zborul deasupra fîntînilor arteziene și a Centrului Civic, deasupra orașului București. Iar undeva, dincolo de nori, urma să mă întîlnesc și cu Balerinele în rochițele lor albe și vaporoase, ca niște îngeri mici care dansează.
– Cum a fost la acțiune? m-a întrebat mama cînd am ajuns acasă, rebegită de frig.
– A fost bine, am răspuns eu fără convingere. Am făcut mișcări sportive și ne-am adus prinosul de recunoștință.
Emisiunea s-a difuzat abia în vară și a durat vreo cinci minute. S-a numit „Sîntem copiii unui timp eroic” și am stat lipită de televizorul nostru alb-negru ca să mă văd undeva în grupurile de pionieri care făceau mișcări sportive și fluturau stegulețe. N-am reușit. Mi s-a părut că m-am zărit la un moment dat în mulțime, însă camera a trecut mai departe și toate chipurile copiilor erau parcă șterse cu guma.
(fragment din romanul în lucru Cutezătorii – o poveste cu pionieri)
